Să-mi spuneţi mie, cu mâna pe inimă, că aţi mers săptămâna asta cu autobuzul şi, cu toată răcoarea nefirească de afară, n-aţi nimerit măcar o dată lângă un nespălat care puţea de v-a întors stomacul pe dos! Şi dacă aţi spune că nu vi s-a întâmplat, tot nu v-aş crede. De ce? E simplu: fie iarnă, fie vară, eu - care circul rar cu autobuzul – nimeresc de fiecare dată lângă câte un aşa nesimţit. Poate m-or urmări pe mine, droaie, ghinioanele olfactive. Sau poate că e cazul ca unii dintre noi să încheie pace, chiar şi vremelnică, în războiul împotriva săpunului şi să pună mâna să se mai şi spele!
Când păşesc spre staţie, îmi zic: să fiu atent! Aştept un autobuz cu puţini pasageri la bord, ca să am suficient spaţiu de manevră înăuntru. Urc şi mă poziţionez strategic, la distanţă rezonabilă de călătorii care-mi par că au sărit peste duşul de săptămâna asta, strângând un buchet de mirosuri mai bogat decât aş putea eu duce până-n staţia următoare. Din prima sau cu puţin efort, tot dau peste o oază de aer curat şi mă liniştesc. Trag speranţă că, cel puţin de data asta, n-or să mă mai înţepe ochii de la miros de ceapa mâncată de pe ziar, de la duhoare de transpiraţie păstrată cu sfinţenie la subsuori sau de la tricouri îmbrăcate a mia oara sau proaspăt pescuite din coşul cu rufe murdare unde zăcuseră peste şosetele schimbate la săptămână. Şi când colo, ce să vezi? Nici bine nu trec două staţii, că prin aerul pe care-l respirăm cu toţii, noi, călătorii din autobuz, se strecoară un iz. E uşor rânced sau chiar înţepător de-a dreptul. Nepricepându-mă la fizică, n-aş putea spune sigur dacă mirosul urât se propagă mai repede decât cel frumos sau măcar decât cel acceptabil pentru nări. Spun, însă, cu toată siguranţă, că mie aşa mi se pare: putoarea, odată ajunsă prin preajmă, se comportă ca un gaz, adică ocupă repede tot spaţiul fizic pe care îl are la dispoziţie. Şi când asta se întâmplă, e deja prea târziu. Mă uit discret în jur, ca să ştiu: mă duc mai spre cabina şoferului sau mai spre coada autobuzului. Dacă pot, fac paşi, dar dacă s-a aglomerat, deja, decât să le dau celorlalţi călători coate, rămân pe loc şi încerc să trag aer mai mult pe gură. Nu prea mai am ce face. Stau şi gâfâi ca să nu mă sufoc, până cobor.
Mă gândesc mereu că săpunul nu-i lucru ciudat şi nici nou pe piaţă. Dacă-l credem pe Pliniu cel Bătrân, romanii cunoşteau săpunul din secolul I. Babilonienii îi foloseau deja prin anul 2.800 Î.Hr. Drept e că, pe atunci, întreţinerea igienei personale era destul de scumpă. Dar astăzi, nu mai este deloc aşa. Îmi amintesc şi că, în urmă cu vreo doi ani, în Osijek, un oraş mic din Croaţia – unde probabil urci în autobuz doar pe uşa din faţă - şoferul era obligat să-i şi miroase pe călători. Cine puţea, era dat jos de urgenţă! O fi neplăcut să procedăm aşa şi în Galaţi, dar numai pentru cei certaţi cu apa şi săpunul. Pentru noi toţi, ceilalţi, ar fi sănătos şi corect.
S-o recunoaştem: nu trebuie să fii nici bogat şi nici deştept ca să te speli de câte ori este nevoie. Trebuie doar să ai o minimă înţelegere a ceea ce înseamnă să trăieşti în societate. Cu câţi ani suntem noi în urma europenilor? Dacă ei se spală, iar noi nu, nici măcar nu mai avem ce calcula. Nu poţi fi civilizat, performant şi respectat atunci când nici măcar nu te speli. Pentru că nu meriţi!
