S-a indignat o mulţime de părinţi şi de bunici zilele trecute când, pe Facebook, începuse să circule un film în care care două adolescente din Ploieşti chinuiau, pe stradă, o altă copilă. O trăgeau de păr, o puneau să îngenuncheze şi să le sărute mâinile. „Cum, domnule, aşa ceva?”. „Vaaai, ce-a mai ajuns şi tineretul din ziua de azi… Se mai auzea aşa ceva, pe vremea noastră!”. Ciudată mi s-a părut nu ignoranţa oamenilor, ci lipsa de reacţie a părinţilor tineri. Carevasăzică, toţi cei care au văzut postarea cu pricina, inclusiv părinţii de 20-30 de ani, cred că bullying-ul – aşa cum numim, astăzi, americăneşte, intimidarea, jignirea şi luarea la omor a colegilor – e o chestie care se întâmplă doar din când în când?
Dacă pe vremea părinţilor sau a bunicilor noştri exista sau nu bullying, mi-e greu să spun. Deh, nici ei nu-s chiar comunicativi pe tema asta! Dar pe vremea când eram eu în gimnaziu, adică pe finele anilor '90, era chiar la modă să îi umileşti, baţi şi tâlhăreşti pe copiii mai slabi de înger. Îţi arătai valoarea şi bărbăţia, în felul ăsta!
Pe copiii generaţiei mele, golanii îi scotoceau prin buzunare, îi lăsau fără ţigări şi fără banii de la părinţi şi îi obligau să ţopăie, ca monedele rămase prin buzunare să zornăie. Uneori, se mai lăsa şi cu bătaie pentru cei care nu-şi predau conţinutul buzunarelor sau răspundeau la jignirile agresorilor. Alteori, chiar agresorii luau bătaie. Dar asta se întâmpla rar, rar de tot. Frecvent, copiii buni, vineţi la ochi, îşi minţeau părinţii, spunând că nu-şi cunosc agresorii. Minţeau de teama bătăuşilor. Şi de teama părinţilor, care poate că i-ar mai fi încins o dată, aflând că odraslele fumaseră, băuseră sau se sărutaseră într-o scară de bloc, la momentul în care fuseseră bătuţi. În anii din urmă, am tot văzut haidamaci care îngrămădeau pirpiriii sau obezii incapabili de fugă. Şi liceene cu unghii de videochat şi gene false, care tăbărau pe colege de clasă.
Sunt lucruri pe care oamenii mari le tratează cu uşurinţă – „deh, sunt copii, se mai bat” – dar care pe cei mici i-ar putea marca pe viaţă. Aveţi siguranţa că al dumneavoastră copil sau nepot nu e în pericol? Poate că e o victimă. Sau, poate, un agresor…
