În crâşma răposatului Vasile Valache...e linişte! De un miliard de ori mai linişte decât în blocul/apartamentul moşului Mutelcă! Acesta comandă câte un coniac mic pentru fiecare, ne roagă să fim atenţi, se aşează pe bancă...şi începe! Blocul în care locuiesc/suport calvarul/nesimţirea din care tocmai am fugit este alcătuit din trei scări: Scara Richter, Scara Mercalli şi Scara Oschi! De douăzeci de ani, adică de când fostul primar Dumitru Nicolae mi-a dat un apartamen ...

m-am întâlnit cu moartea mea/ şi suspina că nu mai poate – stătea pe gânduri şi cerşea – / DOAMNE, ce moarte cumsecade !!! cerşea de dragoste şi dor,/ cerşea de foame şi de sete – şi – când i-am spus că eu nu mor – / s-a pus cu faţa la perete şi-a început să plângă mult,/ ca orice moarte serioasă !!!   şi – să nu creadă că n-ascult,/ că nu mi-i milă, că nu-mi pasă – am început să plâng şi eu/ cu vorbe calde şi aproape de umăru-i bătrân şi ...

Distinsul moş Ion Mutelcă locuieşte singur! Nevastă-sa, Maria, a murit de nopţi albe, dar şi de zile negre! Fiindcă deloc nu i-a fost uşor în „condiţiile” oferite de Panarama numită Democraţie!...Nu are soţie, dar are orologiu cu pendul! Exact acum, acest substantiv de „tortură” bate cincisprezece ceasuri şi jumătate! Bate corect, persuasiv, monoton şi indiferent! Cucul nu iese din „cuibar” pentru ca să (ne) anunţe şi el cât „am trecut”, cât „am prezent” ...

tu vezi cum păsările-n zbor,/ ca nişte CRUCI, se pierd în zare – parcă se duc spre-un veci de veci/ plin cu seminţe şi cuibare !? se duc şi se întorc mereu,/ să ne descânte, să ne-ncânte cu viersul bine/cuvântat,/ chiar dac-au aripile frânte !? chiar dacă n-au ce da la pui,/ n-ai să le vezi înlăcrămate – ne dau şi nouă cât mai mult/ din scurta lor ETERNITATE !!! stoluri de cruci deasupra mea,/ stoluri de cruci deasupra noastră vin şi s-opresc din când în când/ � ...

Chiar aşa! Oare unde o fi Maria? Oare „ştie” că i-am „călcat” domiciliul! Oare ne urmăreşte, cumva, de undeva? Dar, la urma urmei, n-am făcut nimic Rău! E limpede şi pentru Maria, credem! Ne-am comportat conform previziunilor sale, conform poruncilor sale! N-avem decât să-i mulţumim, să ne întrebuinţăm toată logica sub/conştientului şi să procedăm în consecinţă, adică să cetim – neapărat şi cu mare atenţie – opul scris de Cipolla...şi să vedem, apoi, da ...

am scris cu varga pe ţărână,/ am scris cu varga pe omăt şi te-am rugat să vii la mine/ ca să-nvăţăm până-n sfârşit ce însemnează vecinicia/ şi să-mi arăţi şi să-ţi arăt ce important e n-întuneric/ un băţ nemernic de chibrit   am scris pe cer, pe foc, pe apă,/ am scris pe aer şi pe lut, pe pofta zilei şi a nopţii/ – am scris pe tot ce stă la scris – şi am cetit până la moarte/ şi până când (n)-am cunoscut că manuscrisul meu pacific/ nu-i ignora(n)t, ...

ascultă, fă, (ne)cugetato:/ să nu te mai gândeşti la mine, să nu mă mai visezi vreodată,/ să-ţi iasă chipul meu din cap, eşti o urâtă, eşti o proastă,/ însă te legi de orişicine, îmi spui vârtos, în orice clipă,/ că de prezenţa ta nu scap (!)   ascultă, fă, (ne)cugetato:/ am să te dau în judecată, dacă mai baţi la poartă, dacă/ mai zvârli ispite peste gard, am să te zic la nenea popă,/ bată-te domnul să te bată, dihanie flămândă-ntruna,/ gata oricând ...

Nici un reacţie la sfârşitul cetirii! Nici un tremur, nici un cutremur, nici o clipire şi nici un semn că „a plăcut” ori „nu a plăcut”! Nimeni nu cercetează pe nimeni! Tuspatru suntem încremeniţi! Statui neputincioase în magherniţa celei a/numite Maria, celei care „şi-a pus caru-n piatră” – cum încă mai zic nişte bravi ţărani ai acestei lumi, câţi au mai rămas după sfărmarea Curăţiei şi Sobrietăţii – şi dusă a fost! Aşa, ca să ne aducă într-ast� ...

Chiar aşa! Oare cum se poate pune capăt MÂRŞĂVIEI în această Ţară, în acest Oraş? Păi, să cetim mai departe şi să vedem ce ne spune/sugerează Maria, da? E clar că asta vrea să ne înveţe, dacă am uitat, dacă nu ştim...sau dacă ne facem că nu ştim, da?...Prietenii mei tac! Sigur se recunosc printre cei observaţi de Maria, printre cei care trebuie SĂ PLĂTEASCĂ toate oalele sparte în DOUĂ MII DE ANI! Şi, după ce că sunt vinovaţi până-n măduva cozii de BABILONIA ...

VINE IARNA PESTE MINE CU ŞENILE DE ZĂPADĂ, mi se-nfige-n frunte crucea subţiindu-se de ploi – am trecut de primul viscol care-a vrut să mă revadă, şi am auzit strigându-şi teiul frunza înapoi !!!   lunecărilor de sănii le sunt îngerul aproape, oameni cu veşminte albe văd iubindu-se în ger – viscolul m-ademeneşte, simt că nu mă mai încape haina mea rămasă nouă de pe vremea lui Homer !!!   rătăcesc printre troiene, ochii-mi caută în urmă tot ce am uitat Acolo � ...