Precizez, din capul locului, că nu pozez în influencer, vocabulă frecventată acum câteva săptămâni cu ocazia scandalului aprins pe Facebook de o duduie vexată în tren de un cetăţean cu notorietate. Găsiţi povestea, vă ajută Google, în eventualitatea în care n-aţi făcut în acele zile revista presei. Aşadar, am încercat mereu să-mi spăl acasă frustrările, fără să profit de acest generos spaţiu de cotidian. Și mi-am găsit maşina zgâriată, am primit pietre în geam, am colecţionat injurii, dar niciuna dintre aceste istorii de mediul rural n-a fost subiect în rubrica „Pe repede-napoi”.
În schimb, când halvaua de cacao a patrupedului ţinut doar la mişto în lesă mi-a rânjit la doi paşi de intrarea în bloc sau când am fixat cu privirea responsabilul de Galaţi blocând banda întâi, cu avariile aprinse, deşi îmi cobora emoţia pe ficat, nu era doar paguba mea. Orăşeanul exhibiţionist social care plantează pachetul de ţigări într-un şanţ sau paharul de cafea în intersecţie are nevoie de „gulerizare”, adică trebuie strâns de material să-şi îndrepte păcatul medieval. Boss, gata, nu mai trăieşti la ţară, te consideră ăia de la Bruxelles cetăţean european! Dacă vrei să nu-ţi mai râdă politicianul în faţă, să nu te mai ia de prost din spatele televizorului, te poţi trezi măcar acum, după 27 de ani. O nouă generaţie numai aşa poate fi crescută, luând atitudine, dragă ghiocelule, căci nimic nu este mai dureros decât să vezi mogâldeaţa care lasă ambalajul să plutească aiurea sub privirile îngăduitoare ale lui Buni...
Iar acum să vă servesc o întâmplare proaspătă dintr-un super-hipermarket în care intrasem să-mi cumpăr două beri. Ajung la casă, de fapt la coada de la casă, şi, pe un ton răspicat, dar civilizat, solicit deschiderea încă unui ghişeu ca să nu mai stea gălăţenii mei pe două rânduri, ca pe vremuri, la gheare de Avicola. Instantaneu, s-au holbat câteva perechi de ochi pe insolentul care făcea notă discordantă, adică nu voia să aştepte la rând ca să le dea ălora bani. Cinstit, unii m-au blestemat în gând, unii, adică nişte muşterii ai magazinului. Încă o casă, vă rog, am insistat, şi voia îmi fu împlinită. Stimaţi clienţi, deschidem casa 2, s-a auzit în difuzoare şi, ca la inundaţii, şuvoaie de fiinţe au blocat accesul către casa de marcat. Am rămas cam în aceeaşi poziţie, printre ultimii, căci n-am făcut rugby. Măcar eram mulţumit: românii mei învinseseră încă o dată.
