Vechi clădiri impunătoare sau elegante – câteva… Câteva blocuri de sticlă în care se oglindeşte Dunărea, construcţii cu alură occidentală – Parcul de Soft, hotel „Mercur”.
Blocuri fără vârstă, bine ţinute. Aceasta este „faţada” - strada mare a cartierului cea care urmăreşte cuminte Dunărea, odinioară doldora de dughene, magazii şi case mici, pline de farmec.
În spate, labirintul de străduţe întortochiate, cu străzi vai de mama lor (Primăria ar fi mama lor… vitregă) - vezi case dărăpănate, unele cu ferestre zidite, părăsite, blocuri bolnave parcă de pelagră.
Dar şi oaze de bunăstare: vilişoare cochete, elegante… Din fostul port franc a rămas răbdarea şi de-un franc tutun – pescarii amatori „dând cu băţul” la peşte…
Vechile cârciumioare afumate, pline de marinari, s-au închis. Altele noi, cu puţini clienţi, nu au nimic portuar. Nu există piaţă, iar autobuzele vin rar.
INTFOR-ul, Portul Docuri, Vama – instituţii care funcţionează, nu „duduie” destul pentru a da viaţă locului.
Fostul Pescogal este închis! Nu se vede ce se întâmplă în interior cu bătrânele bijuterii din fier forjat, dar se văd muncitori care ridică ceva nou…
Docherul concediat
Doar statuia „Docherul”, semnată Mircea Ştefănescu (autorul statuii ecvestre a lui Ştefan cel Mare de la la Podul Înalt), mai aminteşte de activitatea portuară de altădată.
În stânga Palatului Navigaţiei proiectat de Petre Antonescu, statuia din 1956, reprezentând un muncitor bine dotat cu muşchi şi cu lanţuri (comuniştii credeau că lanţurile sclaviei au fost rupte…) mai aminteşte de spinările încovoiate cândva sub sacii descărcaţi de pe zecile de nave ancorate pe atunci în port.
„O pădure de catarge” – aşa descria cineva portul nostru la sfârşit de secol XIX… Acum, pitoreşti nave cu design de ani ‘60, aşteptând, bătrâne, cu motorul oprit.
Doar „Tudor Vladimirescu”, tras la pontonul Căpităniei, şi nava-pompier „Perseu” se arată mai semeţe...
Dimineaţă, puţină lume la promenadă sub soarele îngăduitor. „Iasu, nea Nicule!”, îl salută pe model marinăresc grecesc cei câţiva pensionari fără treabă pe pescarul fără noroc în drum spre casă.
Doar noaptea se mai pescuieşte cu noroc: pe şest, mai cu protecţie… Aşa se spune. Câteva fete parcă scoase la uscat pe gărduleţul metalic, albastru, pus de sanchi: nu sare nimeni în fluviu acum, e prea rece apa!
Şi puţină poezie: o şalupă poartă numele… „Blandiana”. La mal de Dunăre, fostul foişor grăniceresc, transformat în cârciumă cu etaj după Revoluţie, zace acum complet abandonat. Un loc unde se adună gunoaie…
De mântuială
Am văzut, printre străzi pline de cratere, de bălţi şi mlaştini, pe unde nu poţi intra după ploaie nici cu piciorul, nici cu maşina, şi o stradă asfaltată.
Anul trecut, pe strada Jupiter a fost făcută canalizarea, care să arunce în Dunăre surplusul de apă.
E mai bine ca înainte, dar tot mai rămâne apă după ploaie, băltind pe asfalt: pantele de scurgere n-au fost executate corect.
L-am întrebat pe pensionarul Constantin Lupu, 76 de ani, din care juma’ de veac numai de căsnicie, dacă are vreun mesaj pentru primar, dar omul spune:
„S-o repare, da’ cu ce s-o mai repare? De unde bani, că-i criză economică?! S-a lăsat pământul, când plouă e baltă – treabă de mântuială, ce să-i faci?”.
Spune că s-a făcut însă frumos la promenada de la Dunăre, s-au pus şi bănci. Dar nu poţi să ieşi cu nepoţelul, că-ţi şi cere bomboane şi ciocolată! Noroc că nu-s multe magazine pe-aici!
Deci e… bine!
S-a asfaltat peste canalizare, dar celelalte străzi, cum este cea cu nume cultural, Dimitrie Cantemir, rămân tot desfundate: nu făceau parte din proiect.
Am vorbit cu oamenii ieşiţi cu treabă sau cu cei care mai stăteau pe la porţi. Lucraseră, lucrau sau aveau rude care lucrau la laminor, la fabrica de ulei…
În port, nimeni! Tuşa Lili are 80 de ani. A avut de asemenea soţul lucrător la fabrica de ulei „Prutul”.
Nu departe, o vilă care îi uimeşte pe vecini: are porţile automate, se deschid singure, ca-n filme. Proprietarul e armator, are câteva vase, îmi zice un vecin.
Trecutul nu ţine de cald…
Sunt destule bărci sparte care zac pe mal. Nu interesează pe nimeni, căci, ori pe apă, ori pe uscat, tot se ia taxă pe ele. Doar 15 lei pe an – nu-i mult, dar nici nu ţi se dă nimic; pază, de pildă.
„Sunt născut aici, în spate” - arată cu mâna, undeva spre spatele blocurilor, Gheorghe Panait.
Îşi repară barca: „E ca şi mine, bătrână. Sigur că pot s-o repar, de vreme ce tot eu am construit-o!”.
De fapt, nea Panait face parte dintre constructorii Pânzarului moldovenesc şi dintre cititorii scriitorului-căpitan de vas Max Popescu.
„Eu am lucrat în port, la Expediţie: aveam la operat în jur de 40 de vapoare, acum nu mai e măcar unul! La Portul Mineralier ce mai vin pelete, la Port Bazinul Nou, nimic – linişte şi pace!”
Om la toate
Omul a făcut de toate la viaţa lui, a fost inclusiv o vreme ziarist la „Imparţial”, după Revoluţie. Nea Panait ne-a vorbit despre trecutul portului.
Bacul pleca de la Vadul sacalelor – drum care curgea prin spatele Romartei, până la Dunăre. De la Căpitănie în aval, magazie lângă magazie!
Stăteau navele câte trei, una lângă alta! Acum, se vede doar macaraua care a scos tablă de pe epava „Transilvania”…
„Numai ochi de om nu descărcam! Mai mult încărcam pentru ruşi. Mere, pere, caise, pepeni. Venea rusul cu un compas, îl punea pe pepene: dacă era mai mic, îi dădea cu piciorul”.
„Nişte nenorociţi! Eram mic-mic, da’ ţin minte şi-acum. Aici era un hotel, ˝Traian˝”.
„Domnule, aveau o frizerie de mare clasă. Şi a oprit o trupă de calmuci. Pe aici erau comandamente ale ruşilor…”.
„S-au dus, s-au strâmbat la oglinzi, după aia s-au dat înapoi, au pus mâna pe vintok şi rap! - n-a mai rămas nimic!”.
A lucrat şi ca agent de aprovizionare la nave, la Romtrans, dar s-a scârbit, „i-a sărit muştaru’”: securiştii îl voiau să-l descoasă despre ce făceau comandanţii când făceau.
Pisica neagră a albit…
Cârciumile stătea la rând pe atunci: „Dora”, „Pisica neagră”, „Barba Andrea”, „Bănuţ”… Acum nu mai sunt marinari străini, doar turci ce mai vin. Dar sunt amărâţi, nu prea au bani de cheltuit…
Mai ţine minte şi când s-a demolat, pe vremea primarului Durbacă, Şcoala „Elena Doamna” – a trebuit să fie folosită dinamita, căci avea ziduri groase de doi metri!
„Cărămida aia era arsă de ziceai că e sticlă, domnule!” Se căutau, ca şi acum, terenurile, şi istoria stătea în calea „dezvoltării”!
Malul Dunării n-are nici un fason acum! Nici vechi, nici nou, nici frumos, nici urât: numai petece peste petece de viaţă! Portul a luat concediu – poate pentru toată viaţa…
Un magnet în port - table, şah, dansuri, tv, internet…
Fosta Gară fluvială nu mai dă bilete pentru Tulcea! Nici măcar pentru Brăila…
Parterul Palatului Navigaţiei, care găzduieşte instituţiile cândva cele mai importante din oraşul-port (Căpitănia s-a mutat, au rămas Administraţia Portulurilor Dunării Maritime şi Compania NAVROM) ţine aici deschis „Clubul înţelepţilor”.
O mai funcţiona instituţia inaugurată anul trecut în septembrie, pentru folosul pensionarilor? Administraţia Porturilor Dunării Maritime a pus spaţiul generos la dispoziţie: doar sâmbătă şi duminică e închis.
Intrăm pe sub umbrarul stil art nouveau: în fotoliile şi la mesele donate stau grupuri de pensionari: table, şah, o cafea sau un ceai gratis – face cinste gazda.
„Se şi dansează. Joia. Sigur că se poate dansa şi ziua, dacă vrei să te simţi bine!”.
„Este o doamnă, doamna Mihnea, foarte activă, care îi atrage la dans, la joc”, ne spune Camelia Patache, salariata APDM care era de serviciu pe post de gazdă.
Ce muzică se dansează şi se ascultă? Mai ales populară, romanţe. Vin pensionari din tot oraşul.
Pot citi aici presa, pot intra pe internet (sunt şi două calculatoare) sau pot vedea programe la cele două televizoare. Ce mai, un fel de mare cameră de zi…
Văd o doamnă care joacă table. O întreb dacă bate. „Deocamdată nu…” Vine aici tocmai de la patinoar. Partenerul de meci vine din Ţiglina III.
Pe când Muzeul?
Într-un colţ al acestui club care se dovedeşte un adevărat magnet pentru pensionarii din tot oraşul, nu numai pentru cei din Port, observăm şi o mică prezentare cu vechi imagini ale portului, expuse pe două mici simeze.
Acum câţiva ani, tot parterul a găzduit o expoziţie cu fotografii de vechi nave, documente de arhivă şi machete de vase.
Oare când vom avea un Muzeu al Marinei sau măcar… o Garsonieră muzeală a Marinei, la Galaţi?!
