Când mi-era inima mai dragă,
tu-i spuneai să mă lase şi să plece cât mai departe,
să nu se mai întoarcă niciodată printre cuvintele mele
nici măcar în şagă,
nici măcar să audă şi să vadă că am suit-o într-o carte
scrisă cu privirea perpendiculară pe stele
perpendiculare:
steaua mea şi a ei, amândouă la fel de tăcute şi amare!
Când mi-era inima mai urâtă,
tu-i spuneai să vină cât mai aproape de sufletul meu
şi să nu mai părăsească nicicând
inefabilul dintre cuvintele acestea şi celelalte,
fiindcă numai ea mai ştie să plângă şi să râdă
la uşor şi la greu,
pentru numele tău în cer şi pe pământ,
căruia-i mulţumesc... fiindcă mai frumos nu se poate!
