Sărut mâinile mamei şi mă aşez pe covorul de frunze, faţă-n faţă cu ea! Când să încep a mânca din strachina cu chişleag, dinspre inima codrului apare Muma Pădurii, bucuroasă, sănătoasă şi însoţită de fiul ei, Silvan! În spatele lor, un lup! Şi zeci şi sute de păsări! Şi căprioare! Şi iepuri! Şi altele!
Şi-l ascultăm pe lup: „uită că-s flămândul vânătoarei tale!/ de atâta foame, ştii că nu mai pot!/ nu am nici o frică, am să-ţi ies în cale,/ glont ...
Sigur că da! Sigur că da! Vorba lui Grigore Vieru: „Cum să nu mai vină mama? Cum să cadă frunza?”...
Da, iat-o, e aici! Sunt cu ea, acolo! La prăşit păpuşoi şi fasole! Şi mă întreabă dacă mi-am făcut lecţiile pentru la şcoală, dacă am scris citeţ, dacă nu am bârcâit caietele pentru teme la citire şi aritmetică... şi dacă am învăţat bine „Republică, măreaţă vatră!”, adică Imnul Ţării! Bineînţeles, nu am cum să mă joc de-a Imnul! Că aşa încep ...
Da, aşa-mi şopteşte Muma Pădurii: "Vezi că mai la deal... te aşteaptă mama ta!".
Da, îmi vine să cred, însă sunt destul de spăimântat! Nu de frică, ci de faptul că nimeni nu poate (n-o să poată) considera veridică această perspectivă! Toţi vor râde şi vor zice că-s elucubraţiile unei minţi şi unui suflet pentru care Mama-i singura Lege din Univers! S-or strânge-n baruri şi la colţuri, or bea până vor zvârli cu şapca după câini... şi-or lua-n vârful băşcă ...
Da, e vocea mamei! Însemnează că trebuie să fie (şi ea) pe aici, pe undeva! Şi chiar încep să cred din ce în ce mai mult că n-a murit! Şi o aud cu douăsprezece versuri tulburătoare ale lui Grigore Vieru: "- Pui golaşi cum staţi în cuiburi/ Fără plăpumioare?/ - Ne-nvelim cu ale mamei/ Calde aripioare!// - Dar când mama nu-i acasă/ şi Ploiţa cerne?/ - Ne-nvelim atunci cu frunza/ Ramurii materne!// - Dacă n-o să vină mama/ Şi-o să cadă frunza?/ - Cum să nu mai vi ...
Da, mă cheamă pădurea! Oare ce vrea să-mi spună? Cred că s-a săturat de atâta şi atâta tăcere! Sunt convins că vrea să-mi mărturisească cine a nenorocit-o! Şi cine a furat-o mai ceva ca-n codru! Cum va să-mi spună, oare? Că doar nu-i om, n-are gură, n-are proprietăţile pădurarului Hurduc, să zicem! Dar dacă are, însă eu n-am "putere" să înţeleg?... Deja o aud, aşa, ca o murmurare dintr-un departe, tocmai dinspre Tâmpa, tarlaua de dincolo de pădure! Aud: "Îţ ...
Circul spre Bârlad. Pe drumuri lăturalnice, nu pe şosea. E mai bine prin colburi. Fiindcă merg per pedes, cum trimişii departe, să ducă veşti, să aducă veşti. Trec de Târgu Bujor. Deja am o zi şi o noapte (cu opririle pentru mas) de când m-am plecat din Galaţi. Mai am un orizont şi ajung la Vârlezi. Mai am o vale lungă şi-s la Crăieşti. Şi-s la Ghingheşti. Gata, mai am oleacă şi intru-n Bursucani! Sunt pe tarlaua căreia-i zice la Tanc! Totu-i paragină! Buruienile se ia ...
E de-o vârstă cu mine, învaţă (?) la un liceu teoretic din târgul Bârladului, m-a îmbrobodit să cred că-i aleasa mea pe viaţă şi pe moarte... şi o cheamă Agripina. Pe mine mă cheamă mama la colţul de nord-est al casei noastre cu cer la uşă şi-mi spune clar la urechea cealaltă: "Nu mai fi naiv şi nu mai umbla după himera din Miroasa! Tu alergi după fusta ei scurtă, iar ea se ţine cu mâinile-amândouă de tămâiosul lui Mitică Şoarece, Brebenel, un derbedeu repetent ...
În fiecare zi, fără merinde şi veşminte preţioase, merge la capătul celălalt. Stă exact pe marginea lui... şi priveşte în Sine. Nu poartă bijuterii scumpe, dar sunt distincte şi încărcate cu povara sentimentelor viitoare. Poară greieri în păr şi aminteşte frumuseţea clasică elină. Cu fruntea rezemată de genunchi, seamănă cu Crimhilda, făptura care l-a pus pe hunul Atilla în braţele morţii. Foarte rari pe aceste meleaguri, trecătorii o scrutează suspicioşi, unii ...
Faceţi linişte în tranşee! Vă ordon, faceţi linişte în tranşee! - tună comandantul ciuruit de gloanţe rătăcite, obligat de cuvântul/ordinul altor şi altor mulţi distinşi comandanţi. Nu vă jucaţi cu duşmanii! Voi sunteţi duşmanii lor! - abia mai răsuflă acelaşi comandant în cădere liberă, sătul de frică, plictisit/scârbit de târcoalele corbilor diletanţi.
Soldaţii se uită între ei, se uită fiecare în raniţa fiecăruia, să caute şi să-şi aducă-aminte ( ...
Ieri, în drum spre autobuzul care circulă de sfârâie asfaltul şi face legătura între „dormitorul” Sfântul Lazăr şi gara CFR, întâlnesc două persoane (şi personaje) foarte cunoscute în spaţiul Mioritic a/real: Ion Mutelcă şi Vasile Cherpedin. Ceşti doi octogenari se duc în/spre marginea oraşului. Se duc pentru ca să ia o gură de aer curat şi oleacă de linişte. Fiindcă în inima putregăioasă a Bietului Galaţi aieste două elemente strict trebuincioase senectuţii. ...
