După cum ziceam în ziarul de ieri, mama merge în vizită la Marghioala, fata ei vitregă şi sora mea aşijderea, să vadă cum se comportă găina pe ouă, cloşca pe care i-o dăduse cu o săptămână în urmă. Nu bate la poartă, că poarta lipseşte de acasă. Strigă. Nu răspunde nimeni. E duminică. Ar trebui să nu fie plecată. Mai strigă o dată. Tot nu răspunde. Mama îndrăzneşte să înainteze spre chichineaţa de primăvară şi vară. Marghioala are câine, dar nu latră. ...
Sora mea vitregă are casă-n vârful dealului. După ce i-a murit bărbatul strivit de tractor în fundul râpii, a început s-o ducă şi mai rău. N-are aproape de nici unele şi nici nu dă semne că ar vrea să aibă, adică să se întrebuinţeze cum femeile din cest cătun binecuvântat cu trei fântâni, cu toate gospodăriile la marginea satului, cu schit, cu horă de Paşti, cu frică de hoţi şi de Dumnezeu. Sărăcia străluceşte-n bătătura bietei surioare. Se vede tocmai din vâ ...
Mă aflu pe-un hol de Spital... Mare. Pe-un hol lung şi descurajator. Şi plin ochi cu suferinţă. Aştept trei doctori în medicină. Care nu (mai) vin. Ori vin, dar n-am eu răbdare. N-am răbdare pentru că am trei afecţiuni/ defecţiuni principale: una mecanică, una electrică şi una atomică. Şi încă nu mai ştiu câte secundare din fiecare categorie. Acest fel de aşteptare-i ca un fel de pedeapsă/ condamnare la ghilotină, dar nenea gâde întârzie, parcă dinadins nu vine să a ...
Sunt acasă, în casa părinţilor mei, în odaia cea micuţă, cu ferestruică înspre cel mai frumos Răsărit. Citesc pe-ndelete „Corbul” lui Edgar Allan Poe, în sublima traducere a lui Ştefan Augustin-Doinaş. Citesc acest poem al destrămării şi al descompunerii, al halucinaţiei şi al deznădăjduirii, al resemnării, dar şi al visării inexorabile... pentru că şi eu am avut o Lenore, cred că şi tu ai avut o Lenore, şi cred că şi el a avut o Lenore. Şi cred că fiecare a ...
Se năruie oglinda...şi Zeii intră-n stânci./ Cresc aripile Tainei şi putrezeşte Cina./ Ce negură se lasă de-acum tocmai atunci!.../ Sunt iarbă până unde a ostenit Lumina!//
Vine iarna peste mine, cu şenile de zăpadă./ Mi se-nfige-n creier Crucea subţiindu-se de ploi./ Am trecut de primul viscol, care-a vrut să mă revadă,/ şi am auzit strigându-şi teiul frunza înapoi!// Lunecărilor de sănii le sunt Îngerul aproape./ Oameni cu veşminte albe văd iubindu-se în ger./ Mi-e ...
Regretul meu este egal cu părerea de rău a timpului care se duce. E o năstruşnicie normală această ducere. Unii oameni se distrează. Unii oameni plâng. Eu mă visez balastieră din care muşcă lopata şi târnăcopul. Îmi visez şi toţi prietenii din care muşcă gloria şi nebunia. Mă visez desenând cercuri pe nisipul memoriei. Visez şi o iubire, de viteza căreia depinde viaţa-mi de balastieră, viaţa mea de piatră... noli tangere!...noli tangere!...Oho! M-am lăsat de scris p ...
Şi mâncăm! Şi se satură toţi şi toate din blidul mamei! Şi păsările! Şi animalele! Şi se face vreme şi timp de plecare! Sărut mâinile Mamei! Sărut mâinile Mumei şi-l îmbrăţişez pe Silvan! Lupii şi căprioarele şi iepurii şi vulpile şi mistreţii şi bursucii...rămân în pădure, care-ncotro, să-şi urmeze şi să-şi împlinească rostul! Rămân şi păsările (ne)călătoare, aşa, să aibă grijă de armonie, să arate la toţi ce însemnează Frumuseţea în Sine ...
Sărut mâinile mamei şi mă aşez pe covorul de frunze, faţă-n faţă cu ea! Când să încep a mânca din strachina cu chişleag, dinspre inima codrului apare Muma Pădurii, bucuroasă, sănătoasă şi însoţită de fiul ei, Silvan! În spatele lor, un lup! Şi zeci şi sute de păsări! Şi căprioare! Şi iepuri! Şi altele!
Şi-l ascultăm pe lup: „uită că-s flămândul vânătoarei tale!/ de atâta foame, ştii că nu mai pot!/ nu am nici o frică, am să-ţi ies în cale,/ glont ...
Sigur că da! Sigur că da! Vorba lui Grigore Vieru: „Cum să nu mai vină mama? Cum să cadă frunza?”...
Da, iat-o, e aici! Sunt cu ea, acolo! La prăşit păpuşoi şi fasole! Şi mă întreabă dacă mi-am făcut lecţiile pentru la şcoală, dacă am scris citeţ, dacă nu am bârcâit caietele pentru teme la citire şi aritmetică... şi dacă am învăţat bine „Republică, măreaţă vatră!”, adică Imnul Ţării! Bineînţeles, nu am cum să mă joc de-a Imnul! Că aşa încep ...
Da, aşa-mi şopteşte Muma Pădurii: "Vezi că mai la deal... te aşteaptă mama ta!".
Da, îmi vine să cred, însă sunt destul de spăimântat! Nu de frică, ci de faptul că nimeni nu poate (n-o să poată) considera veridică această perspectivă! Toţi vor râde şi vor zice că-s elucubraţiile unei minţi şi unui suflet pentru care Mama-i singura Lege din Univers! S-or strânge-n baruri şi la colţuri, or bea până vor zvârli cu şapca după câini... şi-or lua-n vârful băşcă ...
