Jurnalistul de la „Timpul”, vânător „nervos” de impostori. Eminescu, pedepsit postmortem cu cenzura jurnalisticii sale
Foto: fatanik.ro

Jurnalistul de la „Timpul”, vânător „nervos” de impostori. Eminescu, pedepsit postmortem cu cenzura jurnalisticii sale
Evaluaţi acest articol
(8 voturi)

Astăzi, la ceas de sărbătorire a nașterii marelui poet și publicist român, ne-am aplecat privirile asupra publicisticii acestuia. Uite cum mai seamănă, fără voia noastră, netrebnicia unor dregători de azi, de la ´77 şi, desigur, dintotdeauna: Mihai Eminescu, redactor-şef la cotidianul conservator “Timpul” de la Bucureşti, publica în anul începerii Războiului de Independenţă, după Atacul de la Smârdan, cel imortalizat pe pânză, pentru vecie, pe pânză, articolul: “Netrebnicii care ne conduc”. Conservatorii nu sprijiniseră intrarea în război alături de Imperiul ţarist şi se dovedi apoi că au avut dreptate: ajutaţi, cu mari jertfe, de către români, ruşii ne-au răpit trei judeţe din Basarabia atât de iubită de poet. Reproduc din articol câteva fraze doar, pentru că am mai scris din acest unghi, al asemănării nelegiuirilor şi prostiei la vârf descrise în presă de “Poetul Naţional”, căruia i s-a amputat excelenta contribuţie jurnalistică, de avid cercetător istoric, sociolog, analist economic. 

“Prim-redactorul” scria dară: “Ce caută aceste elemente nesănătoase în viaţa publică a statului? Ce caută aceşti oameni care pe calea statului voiesc să câştige avere şi onori, pe când statul nu este nicăieri altceva decât organizarea cea mai simplă posibilă a nevoilor omeneşti? Ce sunt aceste păpuşi care doresc a trăi fără muncă, fără ştiinţă, fără avere moştenită, cumulând câte trei, patru însărcinări publice dintre care n-ar putea să împlinească nici pe una în deplină conştiinţă? Ce căuta d. X profesor de universitate, care nu ştie a scrie un şir de limbă românească, care n-are atâtea cunoştinte pozitive pe câte are un învăţător de clase primare din ţările vecine și care, cu toate acestea, pretinde a fi mare politic si om de stat? Ce caută?” 

Eminescu observa în continuare că, la fel ca şi azi, când parlamentarii şi guvernanţii copie neglijent legi străine, în loc să-şi bată ei capul să facă unele pe realitatea noastră, se opta și atunci pentru legi străine, bune ele, dar excelente doar pe specificul acelor state, în altă conjunctură şi alţi locuitori, altă educaţie: “Legile noastre sunt străine; ele sunt făcute pentru un stadiu de evoluţiune socială care în Franţa a fost, la noi n-a fost încă. Am făcut strane în biserica naţionalităţii noastre, neavând destui notabili pentru ele, am durat scaune care trebuiau umplute. Nefiind oameni vrednici, care să constituie clasa de mijloc, le-au umplut caraghioşii şi haimanalele, oamenii a căror muncă şi inteligenţă nu plăteşte un ban roşu (din aramă, de mică valoare – n.red.), stârpiturile, plebea intelectuală şi morală. Arionii de tot soiul, oamenii care riscă tot pentru că n-au ce pierde, tot ce-i mai de rând şi mai înjosit în oraşele poporului românesc. Căci, din nefericire, poporul nostru stă pe muchia ce desparte trei civilizaţii deosebite: cea slavă, cea occidentală şi cea asiatică şi toate lepădăturile Orientului şi Occidentului”… Dintre cei ce trebuia arătaţi cu degetul, ziaristul nu dă în articol decât două nume: Arion şi Carada. Eminescu obişnuia să ofere nume şi date concrete, analize, acesta fiind însă un articol polemic general. Să vedem: Eugeniu Carada, înfiinţase, alături de Ion C. Brătianu, Banca Naţională. Excelent! Misteriosul şi influenul personaj, alături de capi unionişti ai liberlilor, organiza încercarea de revoltă naţională, pentru înlăturarea Principelui Carol, viitor rege – revoltă practicată doar în “Republica de la Ploeşti”, cea bumbăcită de revoltatul în retragere Caragiale… Culmea, nici Eminescu nu era regalist, dar ataca acum principii tehnice. Mai zice Eminescu: “De! iertaţi-ne, boieri Arioneşti şi Caradeşti, că ni s-a părut şi nouă, biet, că trăim în ţara noastră şi avem de zis o vorbă. Iertaţi-ne pentru că nu băgasem de seamă că suntem în Bulgaria, iertaţi-ne apoi că n-am voit să ne batem pentru bieţii greci şi bulgari (în Războiul de la 1977-´78 – n. red.)”

Critica jurnalistică – bumerang şi peste moarte

Ori, critica şfichiutoare, chiar dacă nu şi grobiană uneori, ca azi, a durut! Prof. dr. Liviu Ornea lămurea că Eminescu scria aici despre fraţii  Arion şi Virgil, care  au fost „plebele intelectuale şi morale” şi modul “cel mai bazat şi cel mai degradat pe care ne putem aştepta să se găsească în oraşele naţiunii române”. Ziaristul George Roncea scria în “Curentul” despre o postumitate a… răzbunării: ministrul cultelor şi instrucţiunii publice, Virgil Arion, a fost “cel care a avut un rol important, ulterior morţii lui Eminescu, în stigmatizarea ziaristicii eminesciene prin ruperea în două a operei eminesciene, cu aruncarea la coş, ca netrebuitoare, a ziaristicii”. Ori, jurnalistica sa, lucrările sale despre istoria neamului, nu îi umbresc Poezia, ci îi înalţă şi mai mult soclul!

Citit 1979 ori Ultima modificare Luni, 15 Iunie 2020 15:28

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.