Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean | Când porumbelul cel alb s-a făcut negru!

Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean | Când porumbelul cel alb s-a făcut negru!
Scriitoarea şi activista oarbă şi hipoacuzică Hellen Adams Keller în 1904 - Library pf Congress, Washington
Evaluaţi acest articol
(9 voturi)

LACRĂMI USCATE sau „Mam´selle Sophie” ori „Sophie SE VEDE cu Serge!”. Roman foiletonic istoric gălăţean:

CITEȘTE AICI 1-40 * 41-80 * 81-118

119/ Cum naiba de-a rămas juna însărcinată... chiar din pagina 113?

Acum, doamna Ecaterina Carnabel chitea de bună seamă s-o mai deschidă un pic pe Sofia: ditai doamna, soţia unui medic foarte respectat în mai multe judeţe, respectabila reprezentantă a Crucii Roşii şi membră a unor comitete şi comiţii de seamă, mărturisindu-i chiar dumneaei, nesilită de nimeni adică, din amintirile sale intime, poate că şi juna nevăzătoare, mititica, îşi va deschide inima spre dumneaei şi va mărturisi la rândul său aşa, trasă cu binişorul de limbă, şi care îi sunt intenţiile faţă de intenţiile tânărului sublocotenent Sergiu Delara. Aşa cred că tocmai se petreceau lucrurile, dar poate că, pur şi simplu... pe doamna Ecaterina o mânca pur şi simplu limba şi nu avea pe nimeni de încredere prin preajmă...

Acum, fata zăcea ca pierdută în faţa doamnei şi foindu-se neliniştită în enormul şi betegitul, de aceia şi extrem de comod, fotoliul care era, exclusiv, numai şi numai al domnului, precum un tron pe care, dacă te aşezi, Vodă îţi şi taie capul - oare nu cumva domnul doctor pusese chiar semn, ca să vadă de nu cumva îi cotropeşte careva teritoriul? Sofia rămăsese cu gura căscată: cum, aşa o doamnă, serioasă şi onorabilă, să fi rămas cu burta la gură în juneţe, şi încă cu un verişor de-al doilea?! Adică, „în poziţiune”, cum ar spune, râzând nesimţit şi fără de suflet, vreun ofiţer. Parcă ghicindu-i gândul, doamna reluă povestea vieţii sale de fată naivă: „Mama nu mi-a tras o palmă în viaţa ei, însă acuma simţeam că este pregătită să o facă. Iară eu eram pregătită să îndur orişice pedeapsă, numai să scap de umilinţă... În fond, el a început totul, te-a luat pe nepregătite, mă îngădui totuşi mama, neuitând să îmi amintească şi faptul că mă dăscălise de atâtea şi atâtea ori să nu rămân singură cu un bărbat. Şi în niciun caz să mă las atinsă, chiar şi niţel, de vreunul. Mama se căina: Un copil din flori?! Asta ne mai lipsea! Apoi mă anchetă, ca la Poliţie: Cum, când s-a putut una ca aiasta?! Unde şi când? I-am răspuns, candid, că... în poarta noastră chiar. În poartă? Ce depravare! - ridică maman glasul. I-am povestit ce îmi mai aminteam: că, prima dată în viaţa mea, băiatul acela mă sărutase în fugă, pe obraz. Doar atâta?! - vru să cunoască maman. Da, doar atâta! Şi, atunce când i-am desluşit însă şi logica mea impecabilă, mărturisind totodată, ruşinată, şi că citisem un roman frivol, interzis în casa noastră respectabilă, o apucă râsul, în cascade: păi, la pagina 94 contele Pursoniac o sărută pe micuţa balerină Shesette, pe urechiuşă, iar în pagina 113, hopa, uite că şi apăruse un copil nedorit, tânăra fiind şi aruncată afară din Teatru!

În imagine, vedeta filmului mut Theda Bara, în 1920 (foto: revista "Eva")

120/ Steaguri roşii

La cârciuma lui Enachi, nişte golani agitau steaguri roşii. Însă o doamnă, precum doamna Carnabel, ori o tânără ca domnişoara Sophie, nu călcaseră în viaţa lor pragul vreunui astfel de stabiliment! Însă veştile, bată-le să le bată, din ce în ce mai îngrijorătoare, tot treceau dincoace de uşa casei din strada Lahovary. Mai ales prin băgăcioasa de Svetlana, servitoarea lor basarabeancă, iubiţica internaţională. Acum, trăsese de limbă un rusnac foarte beat, caruia îi scăpase faptul că se pregătiseră liste cu oameni bogaţi şi cu oameni influenţi din oraş, care urmau să fie asasinaţi şi, desigur, jefuiţi, când ruşii înarmaţi din oraş, încă aliaţi, aveau să primească ajutor! Rusul bălmăjise ceva şi despre mitralierele noastre de la depozitul din strada deciană, care trebuiau capturate. Svetlana nu credea, însă, era încredinţată că bolşevicul "său" se umflase doar în pene la băutură şi mai ales ca să o pună jos pe ea. Dar ea nu-l lăsase... decât puţin, ca să dea fuguţa şi s-o încunoştiințeze, grabnic, pe Doamna. În sfârşit, subreta se putea lăuda cu veşti noi! De asemenea, dezertorul îi spusese şi că mulţi ruşi dintre cei încartiruiţi în Galaţi, unii chiar de la începutul războiului, aşteptau să le vină o mare întărire, cu tunuri şi cu avioane, de pe drumul dinspre Fileşti, şi mitraliori de peste Siret. Apoi... Rusul rânji doar. Era posibil ca omul să nu mintă despre acel ajutor, căci ea aflase zvonuri şi de pe la alţi dezertori "roşii".

Noi nu ne temeam, însă, de aliaţii ţarişti, mă rog, de soldaţii ruşi bolşevizaţi între timp de prea lungul război şi de dorul de casă. Ne temeam, însă, de sălbaticii de bulgari, care trăseseră tot războiul în noi cu tunurile, tocmai de pe dealurile de la Garvăn, de peste Dunăre. Ne temeam că vor călca Armistiţiul, vor năvăli peste noi ca să ne taie urechile şi buzele, să ne scoată ochii, aşa cum ne mai făcuseră!

Şi la Galaţi, lângă Grădina Publică, agitatori bolşevici puseseră la cale, acum o săptămână, un bolşoi meeting. Se adunaseră atunci, ca să caşte ochii, vreo 2.000 de gălăţeni şi ţărani Lozoveni ori din Vadu Ungurului. Mulţi, foarte mulţi, mult prea mulţi! Cătane care luaseră locul ofiţerilor ori chiar îi căsăpiseră, agitatori în ţivil, le vorbeau cu patos gălăţenilor, răcneau acuma despre egalitate, care în sfârşit va face dreptate şi pentru proletari şi pentru ţăranii agricultori, despre vot universelle, despre împroprietăriri cu pământ, despre înlocuirea cu proletariatul oprimat al moşierilor şi burjuilor hrăpăreţi.

În foto, mitingul uriaş de lângă Grădina Publică i-a lăsat reci pe gălăţeni (foto din cartea "Galaţiul în timpul Marelui Război", a ziaristului George Munteanu)

121/ Sfat cu totul secret, despre anume delicate chestiuni de răsboi

Între timp, doamna Carnabel se băgase chiar în linia întâi... a amorului, vizitându-l în mare secret pe sublocotenent la spital, ca să îl someze, mai întâi, ca  să fie respectabil cu „fata ei” şi să nu o încurce cu promisiuni deşarte. Şi mai voia dumneaei ca să ştie dacă el începuse sau nu o acţiune de divorţ sau erau numai vorbe.

Mai întâi şi-ntâi, doamna Carnabel „sigilase” rezerva: cu autoritatea funcţiei sale de... soţie a doctorului Carnabel şi cea de „staroste”  la Crucea Roşie gălăţeană, o dădu afară din rezerva de spital pe sora medicală, poruncindu-i acesteia ca să stea strajă la uşă, pe dinafară – avea să o cheme numai dacă va fi nevoie cumva ca să fie martoră a vreunui jurământ solemn al bărbatului. În drum către rezervă, doamna ordonase oricui întâlnit în cale, chiar şi unui tinerel doctor, ca nu cumva să îndrăznească să le tulbure conversaţia „despre delicate chestiuni de răsboi”!

Acum, nu-i aşa, că tot se îndurase Cel de Sus şi lăsase, nu se ştie însă şi pentru câtă vreme, un armistiţiu al românilor cu Centralii, sublocotenentul ar putea să ceară o permisie, mai ales că era după boală, şi să meargă personal la judecătorul de pace, la Craiova! Cât despre demnitatea, onoarea sa militară pătată de un divorţ, doamna credea că, fiind vremea pe picior de răsboi, nu-l vor arunca afară din Armată, căci ţara avea nevoie de cât mai multă „carne de tun”, aşa cum se zice când nu citim vorbe şi vorbe patriotice de prin gazete – căci nu degeaba fuseseră mobilizaţi până şi cei foarte tineri, aproape nişte copii, dar şi bunici aplecaţi de anii grei de viaţă! E drept, exista riscul ca tânărul să fie îngăduit în armată, dar numai ca sergent, ori chiar ca simplu soldat... Dar asta era: nu poţi să ai parte şi de dragoste, şi de sabie, soldă şi în niciun caz de ordonanţă!  Tânărul urma să fie externat în doar câteva zile, mai era ţinut în spital doar de probă. Câteva zile, iar armistiţiul va mai ţine, credem, până prin primăvară, căci nici boches-ilor, nemţii aceştia speriaţi şi sătui de noroaiele reci din toamna trecută şi de gerurile de acum, nu credem că le-ar plăcea ca să se lupte cu noi tocmai iarna... Înainte de Marele Răsboi acesta, armatele se retrăgeau iarna, ori campau la bivuac până prin primăvară, făcând chiar schimb de mahorcă între duşmani.

122/ Doamna Carnabel "tranşează" şi chestiuni amoroase!

Un ceas întreg, discuţia cu uşile complet închise între protectoarea filantroapă a Domnişoarei şi sublocotenentul internat Sergiu Delara nu fu tulburată de nimeni! Un medic fusese întors chiar din drum de la uşa păzită de Svetlana şi de o infirmieră grasă. Sergiu îi mărturisise acum cu bucurie doamnei Carnabel că, deşi nu îndrăznise a discuta cu domnişoara Sophie amănuntele penibile ale trădării Magdalenei în dragostea faţă de el, credea că juna aflase câte ceva. Nu, nu din lipsă de curaj, ci pentru că poseda bunele maniere nu putuse el deschide o astfel de discuţie!  Păi, spuneţi-mi, zău aşa, ce bărbat ar avea curajul să recunoască în faţa fetei pe care o iubeşte, poate cu şansă, poate că nu, să dezvăluie adică faptul că tocmai a fost învins şi înşelat de o matracucă?! Însă eram deja siguri că, mai prin limbuta de Svetlana, servitoarea, mai prin curierul militar de poştă, care se mai conversa la o cafeluţă din ghindă, fără zahăr, cu infirmierele cu care conversa apoi şi domnişoara de suflet a Carnabeilor, delicata Sophie era destul de la curent cu ideea divorţului sublocotenentului. Cu cât se răriseră vizitele contelui rus la Carnabei, vizitele tot mai dese ale domnişoarei în rezerva sublocotenentului demonstrau, iarăşi, un interes aparte al ei pentru tânăr şi faptul că ea nu va ţine cont nici de gura lumii, logodindu-se cu un domn divorţat! Doar era o luptătoare şi un om trecut prin multe!

Deocamdată, Sergiu o informă pe doamna cea autoritară asupra faptului că el tocmai trimisese scrisoare la Craiova, unui prieten anume avocat, ca să se ocupe acela fără doar şi poate cu deschiderea acţiunii de divorţ faţă de Magdalena Delara, soaţa neruşinată, mincinoasă, necredincioasă. Doamna Ecaterina Carnabel oftă fără năduf şi îi spuse tânărului convalescent: "Desigur, eu preferam pentru micuţa mea Sophie o partidă curată, neantrenată într-un război conjugal strein, înse noi suntem acuma aşa, ca la resboi: dacă tot a dat Dumnezeu să nu murim, măcar să iertăm, să înţelegem şi să luăm... ce ne mai rămâne". Tânărul accepta bucuros armistiţiul cu doamna mai autoritară chiar şi decât generalii Puterilor Centrale duşmane. Iar doamna Carnabel trebuie să se fi gândit, cuminte, că dacă el a trecut, ba tocmai trecea, printr-un scandal matrimonial, rămânea însă şi singurul pretendent  posibil la mâna fetei cea lovită atât de cumplit de soartă. Medicii mai credeau că este posibil ca vederea Sofiei să revină de bună voie într-o bună zi, dar ce te faci dacă va rămâne sărmana aşa toată viaţa?!

123/ Restricţii, domnilor, restricţii!

Când nu vor mai fi pe acest pământ ei, stăpânii din buna familie Carnabel, cine oare o s-o mai sprijine pe biata domnişoară Sophie?! Că doar nu Svetlana cea neroadă ori mutul de Boris aveau s-o îmbrace şi să o hrănească pe fata care nu avea cum să se întreţină singură aşa, fără de harul vederii! Cu aşa beteşug, „fata lor” putea jindui cel mult la un bărbat şchiop, chior ori cu darul beţiei, fără minte, nervos sau divorţat, chiar luat şi fără acte, numai s-o ţină, dar parcă nu merita, sărmana de ea!

Doctorul Mihai Ştefănescu-Galaţi, care numai ce trecuse iar pe la cabinetul domnului Carnabel, căci venise scurt în permisie la familia sa din Galaţi, era convins că orbirea ei era doar temporară: aşa cum se instalase aceasta, dintr-o spaimă, ar putea să dispară, de ce nu, dintr-o bucurie. Iară o nuntă este o bucurie demnă de tot respectul oricând, dacă mirii nu erau o Magdalenă, lacomă de plăceri precum personajul din Biblie, şi un mire fără experienţă, aşa cum fusese şi Delara... Însă domnul doctor era urolog, aşa că putea să se arate prea optimist cu boli pe care nu era obligat să le şi trateze. "E un dezastru! - tocmai se plângea acum domnul Şefănescu, în faţa lui Carnabel şi a contelui rus, care apăruse din nou la cabinet. Pe unde am cercetat eu, alimentaţia era foarte unilaterală. În depozitele armatei nu se găsea decât mazăre sticată. Se găsea fiindcă nimeni nu vroia s´o ia. Mai era un fel de măcinătură groasă de păpuşoi, numită foarte somptuos de către intendenţă „tapioca”. Fasolea dispăruse, iar cartoafa nici nu existase. Orice învârteală pentru a se da trupei zarzavat uscat, care venise la pachete din Rusia, nu reuşise. Un plutonier al meu nu făcea decât să umble prin sate, adesea la depărtări mari în spatele frontului, unde pârjolul armatei era slab, spre a-mi găsi cu bani ceva alimente pentru trupă. Mă mulţumeam tare când îmi găsea fasole. Dar şi aceasta trebuia s´o ia noaptea pe ascuns, căci ţăranii se temeau de ochii vigilenţi ai domnului jandarm. Acestuia îi spuseseră că n´au alimente, deoarece el le lua pentru cine ştie cine şi cu cine ştie ce preţ." (*)

Domnişoara Sofia, care tocmai se întorcea de la spital, de la „el”, simţi parfumul scump al contelui şi trecu pe lângă cabinet în vârful picioarelor...

(*) Pasajele subliniate vizează perioada de dinaintea Armistiţiului cu germanii. Ele sunt din cartea "1916 - 1918 Amintiri din războiu"”, publicată de dr. Ştefănescu în 1921, la Editura "Viaţa Românească" din Iaşi

În imagine, fotografia de buletin a doctorului Ştefănescu (foto: ro.wikipedia)

124/ Amăreală, la o dulceaţă

"De la comandament erau ordine ca trupelor ce ţin frontul să li se dea carne la cinci mese din patrusprezece pe săptămână, iar pentru trupele care nu se socoteau că păzesc frontul, cum era aceia a spitalelor, n´aveam voe să dăm carne decît la două mese din patrusprezece", preciză doctorul Ştefănescu, trăgând din trabucul de la domnul Carnabel, în biroul acestuia (*). Domnul doctor Ştefănescu era născut la Galaţi, aici îi stătea şi familia, însă i se propusese un post de director de spital tocmai la Iaşi, pentru după război. Asta dacă om mai apuca şi pacea...

Contele Dimitr Korzosky refuză ţigara de foi oferită de gazdă şi se apucă să îşi răsucească una într-o foiţă precum mătasea. Cu tutun aromat. "Şi la noi în ţară a venit blestemul foametei. Dar mai mare blestem este cel bolşevic!" - le spuse rusul. "Nu crez că voi mai putea vedea Sankt Petersburgul. Nici despre logodnica mea nu mai am veste... Ieri, câţiva soldaţi ruşi, chiar aici la Galaţi, erau să dea peste mine. Nu m-au salutat, ba unul a şi înjurat. L-am pocnit. Încă nu au curajul să riposteze, dar vezi că sunt tot mai obraznici."

Stăteau acum la sală trei chirurgi. Contele şi doctorul Carnabel chiar operaseră împreună. Doctorul Ştefănescu era urolog, dar pe front fusese silit să opereze, să lucreze chirurg. Cum în acea zi se întâmplase să vină în vizită, după multă vreme, şi contele, vorbiră în trei despre destrămarea armatei ţariste, despre foamete şi frig, despre scorbutul adus de foamete, despre războiul ce putea reizbucni în orice clipă şi din nimic, despre tunarii bulgari de peste fluviu, care din vreme-n vreme mai făceau exerciţii de artilerie spre noi.

"Acum în apropierea Galaţilor am găsit Nemţii, un regiment de ulani", continuă domnul Ştefănescu. "Treceau prin Galaţi, conform convenţiei de armistiţiu, ca să se ducă în Ucraina. Cînd cele dintîiu trupe germane au trecut prin Galaţi, populaţia care se mai găsea în calea lor le făcea manifestaţie şi le striga: <<Mărăşeşti! Mărăşeşti!>>. Ofiţerii, ţepeni la locurile lor n´au scos o vorbă. Dar în curînd nu i-a mai trecut prin mijlocul oraşului, ci mai lateral şi niciodată ziua. Nemţii reparau (...) podurile de drum de fier peste balta Brăilei. Aveau interes, să-şi facă legătura de cale ferată pentru trupele lor spre Ucraina.." (*)

Doamna Carnabel bătu uşurel în uşa cabinetului şi intră ca să le aducă dulceaţă cu apă. "Dulceaţă în timpurile astea? Am trăit ca s-o văz şi pe esta!" - exclamă vesel urologul. Se repeziră cu toţii la farfurioare.

(*) - pasaje din cartea "1916-1918 Amintiri din războiu", de dr. M. Ştefănescu-Galaţi

125/ Bazaconii ruseşti

"Cum se simte mademoiselle Sophie?" - întrebă, precum un medic curant personal al ei, contele Korzosky. Şi doamna, şi domnul Carnabel se grăbiră să îl informeze pe aliatul rus că fata era bine-merci. Contele nu mai insistă însă pe subiect, ci pe situaţia râului de bolşevici care tot curgea şi curgea prin oraş. Milionul de ruşi aduşi cu speranţă în Moldova, gratulaţi de francezi, englezi şi americani, care consideraseră puhoiul rusesc drept izbăvirea de război, nu se putea să nu aducă acum prăpăd acolo unde erau scăpați din hăţuri de militarii noştri, cari asigurau o mai bună trecere pe drumurile noastre...

Şi la Galaţi, lângă Grădina Publică, agitatori bolşevici puseseră la cale un meeting. Unii agitau steaguri roşii şi lozinci scrise în ruseşte, cu alb pe roşu. Se adunaseră, ca să caşte ochii, vreo 2.000 de gălăţeni. Li se vorbea despre egalitate, despre vot universelle, despre împroprietăriri cu pământ, despre înlocuirea cu proletariatul oprimat al moşierilor şi burjuilor hrăpăreţi. Însă, încrezători în împroprietărirea anunţată de regele Ferdinand pentru voluntari, gălăţenii îi ascultaseră pe ruşii roşii, fumaseră o ţigară ori două, apoi plecaseră cuminţi pe la casele lor.

Nici Svetlana nu lipsise de la meeting, unde dăduse fuguţa ca să mai caşte gura, şi îi informase pe stăpâni ce şi cum.

Printr-un sanitar care venise de la Reni, unde se aflau "Potârnichile cenuşii" - corpul medical de scoţience, poreclit aşa după uniformele lor de culoarea scrumului, doctorul Carnabel alfă despre un spectacol care ar fi fost umoristic, dacă nu ar fi fost aşa tragic. Acolo, un felcer trecut la bolşevism luase conducerea spitalului, comandând... doctorilor când, unde, cum şi pe cine să opereze. Partea distractivă consta, însă, în nesfârșitele cântece revoluţionare ruseşti, imnuri şi cânturi populare de pe Volga sau de pe Don. Deci, medicii erau acum buni doar să care plosca de la bolnav şi doar mujicul cu șorț de autopsier avea căderea să mânuiască bisturiul!

Contele vorbi şi despre incidentul de la Socola, când generalul Dimitri Şcerbacev, şeful Armatei ruse ţariste, fusese cât pe ce să fie tăiat cu săbiile de propriii săi subrdonaţi bolşevizaţi. Interveniseră românii, iar capii rebeliunii au fost şi executaţi. La Iaşi, 3.000 de bolşevici pregătiseră un atentat şi împotriva Majestăţii Sale Regele Ferdinand I!

Contele întrebă şi despre starea sublocotenentului Delara, cu care, îşi amintea, ca de o idilă de tinereţe, se şi duelase bărbăteşte, însă cu un singur revolver. Contele Dimitri Korzoski fu asigurat că şi acesta era bine-merci şi că peste doar câteva zile va fi externat, bun de luptă.

Generalul Dimitri Şcerbacev, comandantul Armatei ruse leale

126/ Prapurgicul Anghelof comandă puhoiul rusesc

Duminică, de Boboteaza lui ´918, sub gerul cumplit al Bobotezii, gălăţenii ieşeau din biserică, fără nicio grijă, când se auziră primele împuşcături! „Au năvălit bulgarii de peste Dunăre!” – strigară mulţi dintre ei. Nu, erau... aliaţii ruşi!

Doamna Carnabel scăpă atunci ziarul din mână. Tocmai căuta, la „Matrimoniale”, o partidă bună pentru „fata lor”, Sofia. Gazeta independentă „Înainte GALAŢII NOI” tipărise vânzarea a tot felul de bunuri – de pildă, o “manta blănită de ofiţer” sau o  “maşină de sfredelit dinţi” şi alte unelte pentru dentişti. Citi acolo şi despre  împuşcarea unui dezertor care a încercat să fugă în timp ce era escortat de militari către arestul Comenduirii, însă asta nu-i putea fi de folos Sofiei! Iată, un oarecare inginer  Gr. Grigore îşi dădea adresa unde i se putea scrie sau putea să fie vizitat: “Tânăr, cult, neîncorporabil, suflet bun, cu trecut şi perspective frumoase şi situaţie superioară, doreşte cunoştinţă sau căsătoria unei doamne sau domnişoare bine. Discreţie pe onoare”. Discreţie, un cuvânt care putea ascunde niscai gânduri necinstite! Şi... ce însemna “neîncorporabil”? Dacă avea vreun beteşug, măcar un platfus? Dar şi „fata lor„ era oarbă-bine... Sau ăla reuşise să mituiască pe careva, ca să scape de încorporare? Uite, alături, vreun îmbogăţit de război anunţa: “Cumpăr briliante, obiecte preţioase în aur, ceasornice cum şi orice fel monede de aur. Jubiliare Româneşti, Napoleoni, Lire, Mărci, Etc. Plătesc preţuri mari. Vasile Gr. Vişan, str. Eliade Rădulescu 4”.  Fără să dea anunţuri la ziar, speculanţii vindeau la preţuri exorbitante zahăr, cafea şi altele trebuitoare! În ziar, directorul publicaţiei, ziaristul Ion Burbea, un om drept,  ceruse chiar ca toţi speculanţii prinşi asupra faptului să fie arestaţi şi executaţi în piaţa publică!

De dimineaţă, prapurgicul Anghelof, acum comandantul Corpului 4 Siberian rus, un corp de elită care în 1904 repurtase chiar victorii împotriva formidabilei armate japoneze, se prezentase personal în faţa comandantului Garnizoanei Galaţi, comandorul Constantin-Niculescu, și află că trupa în retragere a ruşilor, 12.000 de soldaţi cu destulă instrucţie cât să facă prăpăd la o adică, cere autorizarea de a străbate oraşul.

Comandorul, care toastase şi dumnealui atunci, în februarie 1917 – nu trecuse nici un an de atunci! – , îşi amintea bine cum ruşii ţarişti ai aceluiaşi corp militar de elită, dar conduşi, nu ca acum, de un sublocotenent –  praporgicul Anghelof, ci chiar de generalul Sirelius, fuseseră primiţi cu zacuscă şi îngheţată – auzi, îngheţată... iarna!

127/ „Niet, niet!”

Ieşea lumea de la biserică, făcându-şi cruce, atunci când puhoiul rusesc năvăli, de dimineaţă, dinspre satul Independenţa, iar în drum avuseseră deja loc puternice schimburi de focuri de artilerie: agresorii nimiciseră mai multe gospodării. Cu tunul! Domnul comandor Rizer avea informaţia, chiar de la şeful Siguranţei Statului din Galaţi, serviciul secret român, şef care îl informase şi pe directorul general, Mihail Moruzov, omul care îşi ţinea toate dosarele secrete în cap. Datele au fost verificate  cu cele primite şi de la serviciul secret  al Armatei: că dezertorii bolşevici ruşi, înarmaţi până-n dinţi, deţineau nu mai puţin de 90 de tunuri primite de la americani, de calibrul 300, în timp ce Garnizoana Galaţi avea doar patru tunuri calibrul 75, plus patru demontate de pe Crucişătorul „Elisabeta”, arme cu care fusese apărată nenorocita noastră retragere de la Turtucaia! O mână de oameni, doar 500, trebuia să oprească 12.000! Spune şi dumneata, un român contra 24 de ruşi, asta până să ne mai vină întăriri şi armament, abia a treia zi de foc! „Poftiţi, treceţi, gospodin, ştiu cât de grei au fost pentru dumneavoastră cei patru ani de război, cu grija familiilor!” „Spasiba, bolşoi spasiba”, se înclină praporgicul Anghelof. „Numai că trebuie să ne înmânaţi armamentul şi drum bun”, mai preciză comandorul. „Niet!” – spuse sublocotenentul bolşevic, roşu de mânie – , „să ştiţi că va curge sânge!”  Comandorul ştia, dar era militar şi avea ordine...

Bolşevicii nu vor ceda, aveau ordin secret, chiar de la tovarăşul Lenin: trebuia musai ca să ajungă cu tunurile la Chişinău, unde Guvernul statului democrat abia declarat independent era deja  asediat  de armata statului bolşevic Ucraina! Ordinul secret cerea ucrainenilor să ocupe Basarabia, să treacă în clocot peste ceea ce mai rămăsese din România, pentru a face apoi joncţiunea cu armata roşie a sângerosului dictator bolşevic Béla Kun, în Ungaria!  Se părea  că Lumea  se va schimba straşnic! O să vedem că, în toamnă chiar,  la Viena,  bolşevicii vor stăpâni  strada şi vor detrona împăratul,  iar  în iarnă,  la Berlin vor stăpâni bolşevicii – nu ruşi, chiar cei germani, „spartakiştii”! – încât va fi declarată republica! În acest timp, şi bolşevicii britanici colcăiau, dorind căderea monarhiei Imperiului. Până şi în Statele Unite au înflorit comunităţi bolşevice, chiar în acest loc unde, pentru idei pacifiste, primeai zece ani grei de puşcărie.

Foto: Generalul de Infanterie ţaristă Leonid-Otto Ottovici Sirelius, cel care i-a adus în 1917 pe ruşi la Galaţi, la zacuscă, lichior şi îngheţată...

128/ Un sărut peste un sărut...

Osteniţi şi trecuţi prin lupte şi sânge, sârmă ghimpată, călcând peste cadavre ciopârţite, cu grija familiilor în revoluţia roşie de acasă, ruşii nu-şi mai doreau acum decât să ajungă naibii, în sfârşit,  acasă, explică politicos praporgicul Anghelof, iar un soldat basarabean tălmăci în română pentru domnul comandor Rizer. Rusul duhnea a frecţie „Diana”, cu care, desigur, nu se unsese pe spate, ci o dăduse pe gât. Un nespălat, un prefăcut viclean, cu laba pe tocul revolverului pe care încă nu îl vânduse pe băutură... Comandorul îşi amintea bine cum veniseră anul trecut ruşii la Galaţi şi cum fuseseră primiţi cu un dineu fin – şi în ţară era foamete! – în Palatul Prefecturii, precum nişte salvatori, chiar  binecuvântaţi atunci de Prea Sfinţitul Nifon, episcop al Dunării de Jos. Şi de către arhimandritul de scaun Duţu. Fuseseră onoraţi de autorităţile gălăţene şi de protipendadă, salutaţi cu toasturi chiar şi de către reprezentanţii armatelor marilor puteri europene aliate... Desigur, chiar şi comandantul nostru toastase atunci pentru salvatori! Este drept, cu Armata ţarului ţinând toată linia Dunării, nemţii n-au avut nicio şansă ca să cucerească Galaţii, încercând pe linia Prutului, dinspre Nord. Dacă acum aceşti ruşi erau comandaţi de un simplu sublocotenent, la venire redutabilul Corp IV Siberian avusese în frunte chiar un general,  Leonid-Otto Ottovici Sirelius, provenind dintr-o distinsă familie finlandeză de înalţi ofiţeri. Ruşii fuseseră serviţi cu zacuscă, cu lichior şi cu îngheţată, deşi... afară era un ger de crăpau pietrele!

Foto: Păcăliţi de propagandă, în două războaie mondiale!

Comandorul repetă acum în faţa rebelului rus chiar vorbele generalului Robert Nivelle, atribuite însă generalului Petain, repetate la Mărăşeşti de către generalul Grigorescu, „Ils ne passeront pas!”, că nici pe la Galaţi nu se trece! Rusul plecă, iar în urmă se auzi prima salvă de împuşcături. În rezerva tristă de spital, sublocotenentul Sergiu Delara îmbrăcă hotărât vestonul: dacă mai avea microbi în el, atunci... va strânge duşmanul în braţe! Mai privi, înainte de a o ascunde la piept, rama cu fotografia ei, a Sofiei, cumpărată, de unde credeţi? De la mironosiţa de Svetlana. El trase în piept parfumul Sofiei, întipărit pe hârtia fotografică. Atunci când sora Clothilde – franţuzoaica refuzase să se retragă la Armistiţiu, odată cu Misiunea Medicală Franceză de pe lângă Misiunea Militară a Franţei! –, sublocotenentul profită ca, sub pretextul unei îmbrăţişări de bun-rămas prietenesc, să o sărute mai degrabă ruseşte pe soră. Văzuse pe geam cum, puţin mai devreme, Sofia o sărutase pe obraz chiar pe locul în care şi el repetă sărutul. Şi nu greşea, simţea după parfumul împrumutat pielei franţuzoaicei!

129/ Soldăţelul vechi de ciocolată

Ieri, Sophie îi trimisese lui Serge, prin Svetlana, învelit în poleială, un soldăţel din ciocolată, îmbătrânit, crăpat, împietrit în timpul scurs de la începutul războiului, de când îl păstra. Îi fusese dăruit, de Crăciun, de fratele ei mezin. Însă ciocolata e veşnică, iar „gestul contează”!  Pe un gemuleţ, el o văzu şi acum pe Sofia în curte: ea venise cu pomană la răniţi, dar nu deschisese şi uşa lui... Fata îi dispăru din privire. El scoase de la sân poza ei şi o lustrui bine cu mâneca. O scoase din cadra pe care o lepădă pe pat şi o ascunse din nou la piept.

El îşi încheie vestonul şi fugi pur şi simplu din spital. La Garnizoană, nu îl mai verifică, însă, nimeni dacă avea ori nu ieşirea din spital, cu ştampilă. Canonada rusească acoperea mult glasurile ofiţerilor, încât trebuia să ghiceşti ordinele lor după atitudine şi după mişcarea buzelor. Surdomuţii ar fi înţeles, însă aceştia nu sunt luaţi la oaste...

Dezertorii ruşi încercau să treacă, cu orice preţ, peste Prut cele 90 de tunuri uriaşe, americane, pentru a cuceri  cu acestea, în totalitate, capitala Republicii  Democratice  Moldova, aşa cum îşi luase numele Basarabia după spargerea în bucăţi independente a fostului Imperiu ţarist. În timp  ce România, semnând Armistiţiul cu Centralii – nu, regele, îndemnat de regină, îndrăzniseră să nu ratifice documentul ruşinos! – , nu putea răspunde, însă, acum la cererea disperată de ajutor aresată nouă de către  Guvernul de la Chişinău, fără a risca reînceperea războiului, nemţii abia aşteptau  ocazia ca să ne termine definitiv! Aşa că nici Brătianu, nici generalul Berthelot, nu fuseseră, deci, de acord să se intervină. Însă nemţii mâncau şi ei, iar acum începeau să nu mai aibă ce, după ce bolşevicii ucraineni ocupaseră Gara din Chişinău, blocând trenurile!  Aşa că vor mai închide ochii? Românii încercară însă acum o stratagemă: să apeleze la o trupă de şapte mii de soldaţi, tot români şi ei, însă  transilvăneni care fuseseră luaţi forţat în Armata austroungară, împotriva fraţilor lor din Ţară, şi tocmai fuseseră eliberaţi din prizonieratul rusesc. Printr-o înşelătorie însă, pretextând că negociază, bolşevicii îi arestaseră pe toţi! Chiar acum, pe 6 ianuarie, când cei 12.000  de dezertori ruşi forţau urât trecerea prin Galaţi cu arme grele asupra lor!

Prietenul sublocotenentului, soldatul gălăţean State Costache, campa în satul Tuluceşti, la compania sa de mitraliere. În sat era instalat şi Statul Major!

Foto: Sublocotenent Nicolae Pietraru – sursa: Historia

130/ „Nu da inamicilor noștri după faptele lor”...

A doua zi, pe data de 7 ianuarie ´918, furierul companiei meşterului lăcătuş gălăţean State Costacke completa caligrafic - cu cerneală mov făcută, ca la război, din ghindă - în Jurnalul de Operaţiuni al Regimentului No. 6 Infanterie: "La orele 9.20, Batalionul II din Tulucești primește ordinul telefonic al dlui colonel comandant al Brigadei a 8-a Infanterie să trimită compania 6 din Vânători să ocupe șoseaua Filești - Smârdan, la sudul cotei 86. Compania s-a pus imediat în marș în direcția ordonată"...

Tot cam atunci, în curtea Garnizoanei din Galaţi, recruţii tocmai erau puşi să rostească jurământul de dinaintea luptei. Căpitanul Zahanassian scoase chiar atunci sabia din teacă, o sprijini pe umăr şi se postă drept în faţa trupei. Soldaţii aruncară repede chiştoacele pe jos şi le striviră scurt sub talpa bocancului sau a opincii. Şi ofiţerul le ordonă, autoritar: „Plotooon, vă aliniaţi! La umărrr, arm´! Spre rugăciunea dinaintea atacului! Descoperiți! Rostiți după mine: «Doamne, ajută-ne și-ascultă-ne ruga!»” Şi întreg plutonul repetă după ofiţer, pios: „Doamne, ajută-ne și-ascultă-ne ruga!” Ofiţerul urmă: ”... pe care o îndreptăm spre Cer, precum strămoșii noștri.” Plutonul repetă şi el: „... pe care o îndreptăm spre Cer, precum strămoșii noștri...”  Şi „Nu da inamicilor noștri după faptele lor, ci după marea îndurarea Ta!” - ceru lui Dumnezeu ofiţerul. Plutonul: Şi „Nu da inamicilor noștri după faptele lor, ci după marea îndurarea Ta!” Ofiţerul le spuse în continuare, închizând ochii: ”Înconjoară cu sfinții Tăi îngeri pe Regele nostru.” ”Înconjoară cu sfinții Tăi îngeri pe Regele nostru”, îl imitară răcanii. Ofiţerul continuă: ”Întărește-ne cu puterea crucii Tale.” Plutonul: Şi ”Întărește-ne cu puterea crucii Tale.” Ofiţerul: ”Poartă-ne spada spre victorie...”. Plutonul: ”Poartă-ne spada spre victorie. Ofiţerul: ”... ca sub scutul Tău să ne salvăm Țara...”. Plutonul: ”... ca sub scutul Tău să ne salvăm Țara...”. Ofiţerul: ”... spre mărirea Ta, Doamne”. Plutonul: ”... spre mărirea Ta, Doamne”. Ofiţerul: ”Cu noi este Domnezeu”. Plutonul: ”Cu noi este Domnezeu.”

Comandantul își făcu o cruce. Maaare cruce! Dar chiar şi una singură e de ajuns, doar să te gândeşti corect la viaţa soldaţilor tăi. Şi a civililor pe care îi aperi cu viaţa ta şi a soldaţilor tăi. Şi plutonul repetă și el, aşa cum făcuseră şi cu rugăciunea - repetă acum cele patru atingeri cu trei degete: în mirul frunții, în coșul pieptului, în stânga - deseori inima fiind primă ofrandă dată în luptă baionetei dușmanului - şi la urmă de-a dreapta.

Foto: Carte poştală cu Regimentul 11 Siret

131/ Să nu te pui cu voia unui voluntar gălăţean!

Pe 7 ianuarie 1918, seara foarte-foarte târziu, că ieşise şi luna rece, palidă ca un mort, scria încet prea meticulosul furier, picotind de mare oboseală, căci peste zi luptase şi el cu invadatorii bolşevici, ba chiar se alesese şi cu o îndoitură adâncă în casca sa Adrian, „rană” făcută în oţel, precum un memento, de un glonţ lung rusesc, de puşcă de fabricaţie franceză marca Nagant Mousin. Şi el completă, la lumina lămpii de gaz afumate, consemnând caligrafic în Jurnalul de operaţiuni al Regimentului No. 6 Infanterie: „La orele 9,20, Batalionul II din Tulucești primește ordinul telefonic al dlui colonel comandant al Brigadei a 8-a Infanterie, să trimită compania 6 din Vânători să ocupe șoseaua Filești - Smârdan la sudul cotei 86, compania s-a pus imediat în marș în direcția ordonată. La orele 9.30, Batalionul II primește ordin de la dl comandant al Brigadei a 8-a Infanterie ca împreună cu cele 2 companii din Tulucești (a 7-a și a 2-a mitraliere) să ocupe imediat tranșeele de la sud de Tulucești și să opună rezistență oricărei trupe rusești care ar căuta să treacă înarmate în Basarabia.

Batalionul ocupă susmenționata poziție, unde stă până la orele 15.25, când primește ordin de la dl comandant al Brigadei a 8-a Infanterie să înainteze pe șoseaua Tulucești - Galați până la 200 metri nord de Galați, unde va aștepta ordine de la dl comandor Niculescu Rizea.

La orele 18,00, detașamentul din Batalionul II se găsește pe locul ordonat; iar la orele 18.20 primește ordin a intra în orașul Galați pe strada Domnească și se va opri în fața Comenduirei Pieței, str. Domnească nr. 23.”

Pe la prânz, soldatul State mai că rupsese uşa biroului. “Vreu şi eu să raportez la dom´ comandant!” -  aproape că urlă tânărul lăcătuş sindicalist din viaţa civilă. Furierul, care ţinea şi funcţia de secretar al comandantului, încercă mai întâi să îl oprească mai cu frumosul pe grec: “Măi Stati – măi, de ce nu-ţi vezi tu mai bine interesu´?! Că tu eşti trecut pe ordinul de deplasare, aşa că stai dracului pe loc şi nu-mi merge acolo, la moarte sigură!” Atunci State se sprijini cu ambele palme mari, muncite, de blatul şubred al biroului, care pârâi: “Măi camarade, bolşevicii voiesc a-mi pârjoli oraşul! Iară eu sunt get-beget gălăţean, cunosc fie şi pă întunerec drumuri, scurtături şi cotloane ascunse, cum naiba dară să nu mă vâr acum voluntar, când se cere?!” Auzind bine conversaţia prin uşa subţire a stabilimentului, chiar comandantul deschise atunci uşa, se apropie de soldat şi îi strânse în tăcere mâna. “Hai, mă, trece-l şi pe viteazul ăsta în plotonul de voluntari!” - ordonă el secretarului Companiei.

Foto: Bătălia de pe Marna (sursa: koaha.org)

132/ Moarte cu noapte geroasă şi peşte

Chiar în noaptea de dinaintea atacului, acei voluntari au mâncat. DeH, au mâncat, cum nu aveau parte mulţi gălăţeni! Au mâncat peşte - lucru rar să apuci în astfel de vremuri chiar şi o bucăţică mică de carne! Mâncau sub cerul Galaţilor, ascunşi după clădirea "Cinema Regal" - cinematograful invalizilor de război, în Parcul Municipal. Acum, în noaptea fără stele, era şi mai frig! Li se lipeau nările într-atât că nici nu mai simţeau măcar mirosul de peşte! Soldatul State se oferise voluntar pentru acest atac disperat, de care depindea însă nu numai oraşul, ci întreaga Lume! Dar tânărul nici nu putea mesteca, văzând în preajmă privirile pofticioase ale unor copii de izbelişte, în haine rupte. Îi chemă dară şi le dădu peştele lui, apoi îi privi înfulecând pe nemestecate. "Măcar să murim cu burta goală", îi şopti sublocotenentul Delara, care mânca încet, să-i ajungă gustul acela cât mai mult timp. Nimeni nu se aşteaptă să moară în parfum de trandafiri, însă el se mulţumea şi cu mirosul trăsnitor de peşte... Sergiu pipăi poza ascunsă bine la piept, s-o audă pe draga de Sophie foşnind pentru el...

Chiar în acele momente, furierul continua să scrie, la lumina chioară a lămpii cu gaz, istoria celor deja petrecute peste zi, picotind de-a binelea: "La orele 9.20, Batalionul II din Tulucești primește ordinul telefonic al dlui colonel comandant al Brigadei a 8-a Infanterie să trimită Compania 6 din Vânători să ocupe șoseaua Filești - Smârdan, la sudul cotei 86. Compania s-a pus imediat în marș în direcția ordonată. La orele 9.30, Batalionul II primește ordin de la dl comandant al Brigadei a 8-a Infanterie ca împreună cu cele 2 companii din Tulucești (a 7-a și a 2-a mitraliere) să ocupe imediat tranșeele de la sud de Tulucești și să opună rezistență oricărei trupe ruse care ar căuta să treacă armată în Basarabia (s.n.)". "Batalionul ocupă sus-menționata poziție unde stă până la orele 15.25, când primește ordin de la dl comandant al Brigadei a 8-a Infanterie să înainteze pe șoseaua Tulucești - Galați până la 200 metri nord de Galați, unde va aștepta ordine de la dl comandor Niculescu Rizea. La orele 18.00, detașamentul din Batalionul II se găsește pe locul ordonat, iar la orele 18.20 primește ordin de a intra în orașul Galați pe strada Domnească și să se oprească în fața Comenduirei Pieței, str. Domnească nr. 23."

133/ Două scrisori schimbate, elefanţi şi cămile!

Sublocotenentul Delara, fiind venit din altă unitate, provenit doar, ca venetic, în Garnizoana gălăţeană, anul trecut în vară, după ce fusese rănit prima oară la Mărăşeşti, nu dădea nimănui contul că sta acum la tală, ca ofiţer, cu Costake State, doar un simplu soldat, trăgând amândoi chiar din aceeaşi ţigară! Ştiind că ar putea fi chiar ultima lor noapte pe Pământ, nici ceilalţi nu mai erau însă interesaţi de cele ce se întâmplau în jurul lor, chiar dacă ar fi văzut, cu ochii lor, cămile vorbitoare ori elefanţi zburători! Fără vorbe, Sergiu îi încredinţă camaradului gălăţean o scrisoare. Către Sofia, desigur: numele adresantului şi adresa erau chiar pe plic alături, şi o alta, către prietenul său care se ocupa la Craiova de divorţul de Magdalena. La rândul său, Costake îi încredinţă şi el o scrisoare. Fără plic, căci nu găsise. Era pentru mama sa, că el nu avusese încă parte şi de o iubită, cu atâta şi atâta război de jur-împrejur! Adresa? Să o lase la intrarea în Port, oricine îl ştie.

„Acțiunea Batalionului III”, sublinie frumos furierul titlul din Jurnal: „Conform ordinului telefonic al Brigadei a 8-a Infanterie, batalionul s-a pus în marș de la Comuna Costache Negri la orele 16.10 cu direcția spre Braniștea, iar pe drum primește ordin să schimbe direcția spre Șendreni. În cursul nopții reușește să-i încercuiască pe rebelii din Șendreni dinspre Nord și Nord Est.” Tunurile lor aprinseseră case şi răniseră mulţi ţărani! “La orele 21.00 Batalionul cu 3 secții de mitraliere și un pluton de infanterie primește ordin ca, sub comanda căpitanului Predan Petre, să înainteze și să ocupe drumul ce vine de la Filești și a stabili legătura cu Batalionul I din Regimentul 21 Infanterie, care bara drumul Barboși - Galați, iar cu o secție de mitraliere și cu 30 de oameni să înconjoare depozitul din Gară și să oprească accesul trupelor ruse în oraș și în spatele trupelor noastre, iar Maiorul Milicescu Aurel, Comandant [al] Batalionului II, să rămână în Galați cu paza internă a orașului”, scrisese conştiincios furierul, picotind deasupra Jurnalului de operaţiuni a Regimentului no. 6.”

Dar aceasta era deja istorie, istoria zilei de ieri. Trupa lui Delara şi a lui State era deja la cină, o cină de taină, însă una altfel, poate şi ultima din viaţa asta a lor!

În oraș exista şi o cazarmă în care mai erau încartiruite trupe rusești, fiind probabilă „molipsirea” acestora, după cum s-a și adeverit, de la răzvrătiții care urmau să vină spre Galați.

Fotografie din „Adevărul”

134/ Un soldat român contra a 24 de ruşi înarmaţi până-n dinţi!

Oamenii aceştia, doar o biată mână de oameni împuţinată de război şi de molime, fuseseră educaţi din bunici şi părinţi, la şcoală şi la biserică, să creadă că aceasta este datoria lor sfântă: să mori chiar, dacă va trebui, pentru ţara ta! Şi dacă aveai doar un petecuţ de pământ ori stăteai, cu chirie, într-un bordeiaş prăvălit, se chema că asta era ţara ta şi cam tot ce văzuseşti din frumuseţile ei! Era ca şi cum ai sta pavăză în faţa mamei tale, oprind glonţul cu preţul pieptului tău, sau să sari în apă pentru fiul tău, chiar dacă ştii bine că nu ştii deloc să înoţi!

Unii ar spune însă mai degrabă că oamenii, obişuiţi de mult cu poruncile din civilie şi cu ordinele din armată, se supuneau întru totul ordinelor domnului comandor Constantin Rizea. Aşa cum şi dumnealui se pleca ordinelor venite de sus, de la Statul Major al Armatei Române. Care şi el, Cartierul General, lua poziţie de drepţi în faţa poruncilor aduse prin curier secret de la Rege ori  în faţa rugăminţilor  transmise de Regina noastră. Monarhi curajoşi, care nu făcuseră precum alţi regi şi alte regine, aceia oameni perfect normali, ci ai noştri preferaseră să îşi rişte viaţa aici în ţară, decât să fugă la adăpost peste hotare! Se bate Regele, se bate ea chiar şi Regina, ca femeie, iar tu să fugi?! Nu, nu se cuvenea aşa ceva! Mai tare se temeau ei de bunul de altfel comandor decât de puhoiul revoltaţilor!  Cu toate că aceia erau 12.000 de soldaţi care luptau din 1914, Corpul IV Siberian, unitate de elită care acum 10 ani înfruntase chiar armata împăratului nipon (iar propaganda ţarului nu „văzuse” decât victoriile soldaţilor săi...). Carne de tun în care îşi puseseră speranţele Aliaţii. Ruşii fuseseră trimişi să moară pentru alţii şi deci fuseseră dotaţi cu uniforme şi echipamente franţuzeşti, cu puşti şi mitraliere britanice, cu artilerie grea americană! Ei purtau şi 90 de tunuri americane, calibrul 300, pe când românii aveau doar opt tunuri!  Iar dintre cele opt tunuri care apărau Galaţii – că toată nădejdea şi-o puseseră de la început cu toţi Aliaţii numai şi numai în ruşi, masă de manevră şi necesară carne de tun, patru tunuri, desprinse de pe Crucişătorul “Elisabeta”, fuseseră şi cele care apăraseră cu disperare resturile armatei române decimate în vremea cumplitului dezastru de la Turtucaia. Şi gălăţenii au fost martori, după încântarea în faţa primelor victorii, în Transilvania, la scurgerea sleitelor şiruri de supravieţuitori zdrenţuiţi ai luptelor cu bulgarii! Un român era nevoit acum să înfrunte nu mai puţin de 24 de agresori rebeli ruşi!

În imagine, reconstituirea Bătăliei Galaţilor, la inaugurarea din noiembrie 2018 a Monumentului apărătorilor Galaţiului – 1918, reconstituit după distrugerea sa în timpul comunismului. (Foto: V. Cilincă)

135/ "Nu da inamicilor noștri după faptele lor, ci după mare îndurarea Ta!"

Sofia auzi explozii chiar în apropiere. Cu o viteză ameninţătoare, două avioane ruseşti trecură cu zgomot pe deasupra noastră! Erau ruseşti, însă de fabricaţie franceză şi, destul de noi, nu puteau fi ajunse din urmă de aviaţia noastră. Se auziră şi răpăituri de mitraliere. Mitraliere Maxim, de fabricaţie americană - ruşii le cocoţaseră pe şarete...

Trupa din Parcul Central se ridică în faţa sublocotenentului Traian Ionescu. "Băieţi - spuse cu voce gravă ofiţerul - am nevoie de voluntari. Însă, atenţie, numai dintre cei care cunosc locurile astea la perfecţie, chiar şi cu ochii închişi! Oricum, a căzut întunericul...

"Sergent Duda D. Ioan, voluntar, să trăiţi!", se auzi un glas. "Soldat Guţu Dumitru, prezent!", sări alt glas din întuneric. "Soldat State Costache, voluntar pentru ai noştri!", "Soldat Ioniţă A. Gheorghe, aici!". Urmară şi alte glasuri fără faţă: caporal Rădulescu Sebastian; soldat Stavru Dumitru; soldat Iancu Marin; soldat Velea Dumitru; soldat Dinu Ioan... Urmară şi alţi curajoşi.

Ofiţerul ceru acum: "Băieţi, haide să jurăm înainte de luptă! Păcat că nu e şi părintele Ilarion cu noi... ", "Sărmanu´, tocma´ ce dădea împărtăşanie unui camarad când l-a lovit un glonte rătăcit. De-al lor, de-al nostru? Că gloanţele istea nu poartă drapel, ca să ştim şi noi ce şi cum...". Ofiţerul scoase sabia din teacă, căci îi auzirăm cu toţii scrâşnetul de oţel. "Spre rugăciune, descoperiți! Ploton, rostiți după mine: Doamne, ajută-ne și-ascultă-ne ruga!" Plutonul repetă, pios: "Doamne, ajută-ne și-ascultă-ne ruga!" Ofiţerul continuă, tunător: "... pe care o îndreptăm spre Cer, precum strămoșii noștri." Plutonul repetă, supus. Tânărul sublocotenent continuă: "Nu da inamicilor noștri după faptele lor, ci după mare îndurarea Ta!" Repetară după el. "Înconjoară cu Sfinții Tăi Îngeri pe Regele nostru. Întărește-ne cu puterea crucii Tale. Poartă-ne spada spre victorie, ca sub scutul Tău să ne salvăm Țara... spre mărirea Ta, Doamne. Cu noi este Dumnezeu."

Mă gândesc şi că nemţii ăia au scris pe catarama centironului lor "Got mit uns". Ionescu își făcu o cruce. Şi una singură e de ajuns, doar să te gândeşti, făcând-o la viaţa soldaţilor tăi. Şi a civililor pe care îi aperi cu viaţa ta. "Acoperiţi! Arma la picior!" Plutonul  execută...

În imagine, soldaţi ţarişti bolşevizaţi, la reconstituirea istorică din 20 ianuarie 2018, la inaugurarea Monumentului Apărătorilor oraşului Galaţi - 1918, refăcut după distrugerea sa în timpul dictaturii comuniste (foto: V. Cilincă)

136/ Când porumbelul cel alb s-a făcut negru!

Delara înainta cu mitraliorii. Ceilalţi infanterişti, cu armele, cu exact acelaşi model chiar cu cele ale inamicului rus, ţinute în cumpănire precaută, mergeau alături, în aceeaşi tăcere pioasă. Dacă ar fi fost şi o zare de lumină cât de cât, s-ar fi văzut că au încheieturile degetelor albite de atâta şi atâta strâns arma!

Mizau şi pe faptul că ruşii aţipiseră, cu tot frigul, că erau slăbiţi, că flămânziseră bine, că trebuia să îşi drămuiască foarte bine gloanţele.

Galaţiul fusese atacat cumplit  ieri, de sus cu avioane ruseşti, de pe Dunăre, de pe un vas de război rusesc, dinspre Prut, de cavaleria şi de mitraliorii ruşi. Fuseseră arestaţi grănicerii din pichetele româneşti şi efectivele dinspre Răsăritul oraşului. Acum, trupa mică de comando – aşa, la vreo două sute de oameni doar – urma să urce abrupt dealul Ţiglinei, să îl despresure şi să îşi elibereze astfel şi camarazii prinşi prizonieri. Ei ori vor învinge, ori vor muri cu toţii acolo, cu rusul de gât!

Şi, datorată eroilor noştri, Pacea a venit totuşi, incredibil poate, după măcelul fără sfârşit!

La început se auzi un pocnet de pistol, unul singur! Urmat  imediat de un răcnet, nu înţelesese nimeni în ce limbă se striga...  Răsunară strigăte răguşite de „Dă-i, mă, dă-i cu sete! Trage, mă, bine la cap, ocheşte la nasturi! Ce, ai terminat gloanţele? Loveşte naibii cu patu´ puştii!”

Sergiu termină două încărcătoare, deşertate în plin, apoi scoase şi el sabia. Aşa, se trezi lângă prietenul State, care îşi răsucea baioneta în carne crudă!  Sublocotenentul Delara nu înţelesese la început de ce naiba se prăbuşea: se împiedicase ca prostul, ori ce? Duse mâna la piept şi simţi ceva ud şi simţi poza de dedesubt. Însă o poză nu are putere să oprească în loc glonţul! „Sophie!” – mai apucă să strige. „Nu, sunt eu, Costache”, îi zise nedumerit State, de lângă el. Şi se prăbuşi alături, împuşcat în spate, apoi hăcuit. De cineva...

„Don´şoarî, să vez minuni mari – îi zise, a doua zi dis-de-dimineaţă, Sofiei fata-n casă –, hulubul hăla di pe stâlpu´ porţâi îi acu´ negru-tăciune!”  „Ei, poate aşa arată cel alb în lumină aşa puţină”, o contrazise, neîncrezătoare, tânăra domnişoară.  „Ba nu, don´şoarî, că doar mă uitai ghini-ghini şi îl cunosc după ochii hăia roş, însângeraţi! Îi tot cel vechi, alb, da´ nu mai îi alb, ci negru de-a ghinilea!”  Fata se cutremură: o fi cumva semn rău?!

Paracliserul le plictisi apoi, vânzând o gamelă abia găurită de glonţ. Şi încă ceva: „E numa´ juma dă ochelar, înse-i den aur”, le informă el. „Dom´ doctor poate că cumpără...”  Atunci, Sofia izbucni într-un şuvoi de lacrămi. Şi, chiar de acum, văzu!

(Sfârşit)

CITEȘTE AICI din Lacrămi uscate. Roman foileton istoric gălăţean

CITEȘTE online și HUMBRIA - Ţinuturile Joase (roman foileton fantasy) - CLICK AICI

Citit 8518 ori Ultima modificare Vineri, 21 Octombrie 2022 11:47

Nu se mai pot comenta articolele mai vechi de 30 zile.