* „Am cântat, în istoria mea, cu cuţitul la gât, sub ameninţare” * „Am renunţat de mult să mai plac tuturor”
La finele anului trecut, Gabriel Cotabiţă a cântat la Brăila. Nu la Galaţi, unde a câştigat primul premiu din istoria sa, că noi n-am fost în stare să-l invităm, ci la vecini.
- Raiul… e pe pământ?
- Se spune că raiul chiar este pe pământ. La fel şi iadul. Ţinând cont că există teorii care vorbesc despre reîncarnare şi de faptul că noi, ca spirite superioare, în momentul în care ne găsim pe pământul acesta avem de îndeplinit nişte sarcini, unele mai plăcute, altele mai puţin plăcute, s-ar putea ca întreg pământul să fie un purgatoriu. Şi, în rest, viaţa noastră să se petreacă în alte sfere şi în alte direcţii, mult mai frumos decât aici. În general, oamenii se pricep să facă, pe pământ, atât raiul, cât şi iadul pentru ceilalţi. Nu trebuie să ne gândim că ar trebui cineva să ne rezolve problema asta, important este să ne facem noi raiul nostru.
- Ce fel de inginer aţi fost?
- Am fost un inginer foarte bun, timp de zece ani. Am făcut şi inovaţii. Marele meu noroc a fost că am descoperit în anul III de facultate că nu poţi să ai succes, în niciun domeniu, dacă nu te implici. Mă luasem şi eu după restul studenţilor şi s-a întâmplat că m-am dus în sesiunea de vară nepregătit şi am rămas repetent. Mi-am dat seama că nu există jumătăţi de măsură şi, din acel an, am luat numai note de 9 şi 10. Ca inginer, singura problemă era legată se sistemul condicii de prezenţă: nu înţelegeam de ce trebuie să stau acolo dacă mi-am terminat treaba…
- În 1976, la Festivalul Artei Studenţeşti de la Galaţi, aţi primit primul premiu...
- Da, eram cu Redivivus. I-am dat telefon tatălui meu şi i-am spus: tată, am luat premiul pentru cel mai bun solist! Şi m-a întrebat: te dă la televizor? Ai câştigat vreun ban? Când i-am spus că nu, a fost dezamăgit. Şi acum, când trec prin Galaţi, îmi amintesc de sala Casei Sindicatelor, unde am cântat atunci.
- Au urmat Basorelief, Holograf şi, din nou, Redivivus. Cum vă amintiţi acum de acei ani?
- Cu Basorelief a fost o cuplare pentru o perioadă foarte scurtă, cu scop financiar. Erau prietenii mei, cu care am crescut. Am prins un contract, în 1978, la Costineşti şi am rupt inimile în două. Cu Holograf am fost în 1983. Era an de contractări de formaţii, veneau mulţi impresari străini, se făceau vizionări pentru ţările nordice. Eu cântam la Craiova cu „Fapt divers”. Mihai Pocorschi m-a întrebat dacă nu vreau să înregistrez cu ei pentru Electrecord. M-am dus la Bucureşti, am înregistrat cu ei albumul „Holograf 1”. Am dat şi o vizionare, pe care am trecut-o cu Magna cum laudae, impresarii erau în picioare: piesele Holografului atunci erau un pic mai spre rock, din cauza influenţei puternice pe care o avea în acea perioadă Iris. Toată lumea cânta zona aceea de rock. Eu veneam de la Craiova, unde se asculta şi se cânta New Wave. Pentru că pe televiziunea iugoslavă începuse deja MTV, aveam influenţa a ceea ce se întâmpla în zona muzicii engleze. Apoi au venit contractele, urma să plecăm în RDG, am depus actele dar eu nu am primit viză, nici măcar pentru URSS. Cu toate încercările şi cu toate relaţiile pe care le aveam, a fost imposibil, pentru că, de fiecare dată, Craiova dădea negativ. Discul înregistrat cu Holograf s-a bucurat, însă, de mare succes: am plecat în turneu cu Cenaclul Flacăra, a fost o lecţie extraordinară, am trăit nişte momente speciale alături de Păunescu. Pe mine mă simpatiza enorm – el pusese pentru prima dată Redivivus pe televizor, împotriva voinţei autorităţilor comuniste din Craiova. Era un un om cu o prolificitate în materie de scris cum nu am mai văzut, la el cuvintele veneau cum vine respiraţia la noi. Am fost nevoit să mă retrag din Holograf, mi-am dat seama că mai mult îi încurcam, ei urmau să plece, aveau un turneu aprobat. Mihai, în urma efortului şi a stresului, a făcut un icter, la întoarcerea din URSS şi nu a mai putut să continue. Aşa a ajuns Holograf pe drumul pe care este acum.
- Sunteţi cel mai premiat solist la Mamaia…
- Da. Am şapte trofee şi 19 alte premii. Se bate cu mine Corina Chiriac, ea are cu unul mai puţin. La un moment dat, după 1993, se făceau deja pariuri: cine poate să câştige în locul meu. Ajunsesem la nivelul - aveam patru piese în concurs, trei luau premii. Până în 1998, când m-am înscris cu o piesă în concurs şi... am ajuns să organizez festivalul. Consiliul Judeţean Constanţa nu avea fonduri, TVR a zis că nu se bagă, au venit la Tele 7abc şi aşa am ajuns eu să fiu directorul artistic al unui festival în care aveam piesă înscrisă. Am luat trofeul. În momentul în care o persoană apropiată mi-a spus: nu te-ai putut abţine, ai aranjat să iei trofeul, mi-am dat seama că nu e în regulă. Din favoritul şi omul care i-a salvat în 1998, un an mai târziu nici măcar nu m-au chemat să cânt. Festivalul de la Mamaia avea un rost: acolo s-au lansat piese care reprezintă istoria muzicii româneşti. El este marcă înregistrată a Consiliului Judeţean Constanţa. După succesul avut în 2002, dacă organizatorii ar fi vrut să-l ducă în acelaşi fel mai departe, lucrurile ar fi fost altele. Acum, el nu mai contează: este un festival local, cu pretenţii de festival naţional, în care de cele mai multe ori, numărul membrilor juriului depăşeşte numărul plătitorilor din sală.
- Cât de mult, ca bărbat, poţi greşi – vorba cântecului?
- O, da! Eu am făcut întotdeauna o analogie: îmi place că acest cântec are priză la femei, deşi este vorba despre… o femeie. Poţi să greşeşti foarte mult, important este ce înţelegi tu din greşelile tale şi pe cine găseşti să te ierte. Evident, în afară de Dumnezeu.
- Ce va reîncarcă şi vă motivează, de fiecare dată?
- În primul rând, nu aştept. Nimic! Dacă e să se întâmple, se întâmplă. Momentele frumoase vin singure. Marele meu noroc, apropo de oamenii cu care am lucrat, este că au reuşit să-mi pună în gură cuvinte cu care am fost credibil. Fără să ştiu iniţial de ce. Poate şi pentru faptul că ulterior, deşi eram nepregătit, m-am regăsit în tot ceea ce mi s-a scris. Am trăit întâmplările pe care le-am povestit. Am cântat cântece care, iniţial, mi-au plăcut, deoarece cuvintele curgeau frumos, după care le-am descoperit sensul, trăind exact ceea ce spuneau: au fost ca nişte premoniţii. În momentul în care am conştientizat asta, mi-a fost mult mai simplu.
- Sunteţi şi prezentator şi producător de televiziune. Vorbiţi-ne despre proiecte.
- Nu există. Deocamdată, la începutul acestui an vom lansa un nou album live cu VH2 în Garaj, pe care îl pregătim de mult. Avem un concert pe 7 februarie, iar în paralel pregătesc nişte cântece de-ale mele, pentru că, la un moment dat, exprimarea într-un context de grup te limitează. Or, bucuria mea e tocmai faptul că am cântat, de la genul musical până la balade de toate felurile şi piese rock, şi asta îmi lipseşte. Sunt multe lucruri pe care pot să le spun în alte cântece şi pe care nu le pot spune în grup. Aşa că am câteva cântece care vor apărea în această primăvară. În materie de producţie de televiziune nu am planuri, pentru că ceea ce am învăţat nu are absolut nici o legătură cu ceea ce se întâmplă acum în televiziune. Eu am cântat în restaurante şi am câştigat bani din asta de la 14 ani. Am văzut fel şi fel de oameni. Am cântat, în istoria mea, cu cuţitul la gât, sub ameninţare, am cântat şi sub ameninţarea pumnului, am văzut multe şi ştiu, din toate direcţiile, cam cum arată oamenii. Am învăţat că e bine să treci pe partea cealaltă când vezi anumite personaje, iar partea cealaltă să fie cât mai departe. Suntem într-o perioadă în care e bine să te gândeşti foarte bine înainte de a produce ceva, s-ar putea să produci numai pentru tine, aşa că mai bine n-o mai faci, te bucuri de ce-ţi dă Dumnezeu. Ce să prezint? Prezentatori au ajuns astăzi nişte oameni al căror vocabular nu depăşeşte 5.000 de cuvinte.
- Către ce se îndreaptă muzica românească?
- Problema mea nu e muzica românească. Oamenii scriu muzică. Şi scriu sub influenţa vechii poveşti a Şcolii Ardelene – arta cu tendinţă şi arta pentru artă – spunând că asta vrea publicul. Toate sondajele şi toate aceste audienţe care se fac, la un moment dat, sunt şi ele supuse unor erori umane, pe care noi nu le luăm în considerare şi tragem nişte concluzii pripite. La noi este o problemă veche: nu avem pic de respect faţă de vârstnici, în general. Noi am avut un mare artist, pe Gică Petrescu: râdeam de el că e bătrân şi cântă. Am fost, prin 2007, la Paris şi am văzut o reclamă la vreo 20 de concerte pe care le avea Charles Aznavour, la Olympia Theatre şi se epuizaseră biletele: nu cred că dacă, înainte de a muri, Gică Petrescu ar fi făcut un concert la Sala Palatului, îl vindea. Despre asta e vorba. Nu ne respectăm trecutul. Se spune că pe vremea lui Ceauşescu nu puteai să faci nimic, dar în fiecare an era Cântarea României şi apăreau zeci de tineri care aveau posibilitatea să se afirme, e drept, într-un sistem aşa cum era. Marile vedete au fost mari vedete ale muzicii uşoare pentru că publicul le-a iubit. Ceea ce s-a reuşit, însă, în mod aproape incredibil, în ultimii ani, este o decapitare totală a tot ceea ce a însemnat alternativă muzicală. La ora actuală, nu există decât un singur gen de muzică, interpretat de non-voci, şi muzică străină. S-a terminat perioada în care şi muzica românească era în limba engleză, o limbă engleză ca şi limba română pe care o vorbesc respectivii – aproximativă, cu greşeli de pronunţie. Mai sunt câteva radiouri care emit muzică românească: s-a aruncat totul la gunoi, muzica românească s-a redus drastic. Iar pe radiourile din zona privată, tot ce se ascultă sunt anumite piese ale anumitor solişti sau formaţii, alese după nişte criterii care nu au nici o legătură cu valoarea. S-a reuşit o decapitare a istoriei muzicale. Pentru buna dezvoltare a muzicalităţii poporului român, trebuie să nu aruncăm la gunoi ceea ce avem, ce e al nostru. Nu ştiu către ce se îndreaptă muzica românească, dar, după părerea mea, la ora actuală se îndreaptă spre un calvar teribil, care va trece şi va dispărea cu desăvârşire. Cei care sunt la modă acum au o problemă: ceea ce se cere. Or, asta seamănă foarte bine cu ce era pe vremea lui Ceauşescu, ce se cere şi ce ai voie. Paradoxal, tot acolo se ajunge, e o nişare pe care nu o înţeleg, şi ea nu vine din public, ci vine dintr-o negaţie a celor care prin anii '90 au fost chemaţi să facă radio în România. Oameni care gestionează, aşa cum pot, o comoară.
- Care este preţul celebrităţii?
- Singurele momente în care îmi place să fac uz de ceea ce reprezint, sunt când vreau să le fac surprize prietenilor mei. Pentru mine stau la coadă, îmi pun o şapcă pe cap, poliţiştilor le dau actele, nu le cer să mă ierte. Mă deranjează că nişte indivizi câştigă bani din comentarii făcute la adresa unor oameni care au muncit să ajungă unde au ajuns. Că lumea mă invidiază, sau mă urăşte, sau mă displace, e dreptul ei, am renunţat de mult să mai plac tuturor, e o tâmpenie: am încercat, până când l-am citit pe Seneca şi m-am liniştit. Însă mă deranjează când nişte indivizi câştigă bani pe urma unor comentarii: nu faptul că mă prinde cineva că sunt cu o fată – sunt un om liber. Însă când se comentează despre mine într-un ziar şi cineva câştigă bani din acest lucru, atunci am o problemă. Nu am intrat în emisiuni de scandal, nu mă interesează să-mi fac reclamă în acest fel, să mi se dea bani să îmi expun viaţa pentru a fi văzută la televizor. Nici nu cred că viaţa mea e atât de interesantă şi nu ar fi nimic picant, cât ar fi foarte multe amărăciuni şi ar trebui să îmi cer iertare de prea multe ori. Prefer să îmi cer iertare separat, în intimitate.
Lucruri mai puţin cunoscute
„Am o stea care îmi poartă numele, în constelaţia Lira. Fanii mei nu sunt foarte mulţi, dar sunt extrem de fideli şi consecvenţi. Eram la o repetiţie, în 2010, chiar de ziua mea. Cântam, când a venit un colectiv cu un tort care imita coperta albumului „Noapte albastră” - o nenorocire, vă daţi seama cât de „apetisant” poate să fie un tort albastru! La gust era bun, că l-a făcut cu drag Cristiana Copos. M-a impresionat gestul fanilor de a-mi dărui o stea care să-mi poarte numele. Cineva m-a întrebat dacă nu vreau să mă mut acolo…”, declară solistul.
„Sunt fan Robert de Niro”
Gabriel Cotabiţă este un pasionat cinefil: are o colecţie de 1850 de filme, dintre care vreo 1.600 pe DVD. Mă uit rar la ele, pentru că bunul meu prieten, Ţeavă, (Cătălin Căţoiu – n.n.) mă duce la filme în oraş. În copilăria noastră aveam acces la cărţi, dar singura fereastră spre ceea ce se întâmpla în lume erau filmele. Am recuperat, datorită televiziunii iugoslave, dar tot aveam multe restanţe. În 2001 i-am spus unei prietene, care pleca în Italia, să-mi aducă două filme, pe casetă. Şi ea mi-a adus două DVD-uri. Din acel moment a început nebunia: la început dintr-un orgoliu, după care a intrat într-o chestie maniacă, potrivit principiului scorpionilor – ori o fac, ori n-o fac! Vameşii americani se uitau la mine şi nu înţelegeau de ce trec din Canada în SUA o valiză mare, plină cu DVD-uri. Eu sunt îndrăgostit de filme! Un film pe care l-am văzut de cele mai multe ori rămâne „Once Upon a Time in America” („A fost odată în America”). L-am revăzut de vreo 12 ori, e superb. Sunt fan Robert de Niro”, afirmă Gabriel Cotabiţă.
Motanul Prince
Are un motanul persan, alb, cu păr lung, de şase ani: „Prince este foarte ciudat, ca şi stăpânu-său. Are nişte atitudini atipice, ca şi cum ar spune: dacă nu-ţi convine, e treaba ta! Nu stă în braţe, în schimb îi place să stea la poză”, dezvăluie stăpânul.
„Fumatul e un demon periculos”
Gabriel Cotabiţă s-a lăsat de fumat acum şapte ani. „După 28 de ani m-am lăsat. Am considerat că mi s-a terminat timpul de fumat. Mi s-a spus că mai am puţin de fumat. Şi atunci am ales să mă las. Era a doua încercare. Mai avusesem una, cu şapte ani înainte, nu am fumat şase ani, după care m-am reapucat. Dar când m-am lăsat a doua oară aveam 11 cartoane de ţigări în casă şi cu un pachet desfăcut în casă lângă mouse-ul de la calculator. Recunosc că e un demon periculos”, recunoaşte artistul.
