Întâmplarea face ca sediul redacţiei noastre să se afle într-o zonă centrală, în care concentraţia de instituţii publice pe metrul pătrat este foarte mare. Aşa se face că poţi observa cine lucrează… unde şi mai ales cum, chiar dacă nu îţi propui neapărat să o faci pe spionul.
De ceva vreme încoace, pe băncuţele din parcul de la Parfumul Teilor vine zilnic şi îşi petrece câteva ceasuri bune un angajat de „la stat”.
Bugetarul, angajat, de altfel, pe o funcţie de conducere, are, n-are treabă, „la doişpce trecute fix” vine în parc şi se relaxează. Uneori singur, alteori, alături de o îndrăgostită domnişoară.
În primul rând, vă rog să nu vă gândiţi la prostii! Bugetarul este decent, în sensul că nu se dă în stambă precum parlamentarul filmat zilele trecute în timp ce viziona un film erotic, pe laptop!
Bugetarul nostru vorbeşte la mobil, sau urmăreşte, pe cer, trecerea norilor, dacă este singur, iar dacă este cu domnişoara, o sărută, cuminte, fără să scandalizeze băbuţele cu nepoţei, din jur.
Faptul că aproape zilnic reuşeşte să îşi petreacă măcar o oră, în parc, în aer liber, (teoretic) în timpul programului, pare de o indecenţă mai mare decât cea de a face amor în parc, nu?
Da, poate, dar până mai ieri, sau, mai exact, până săptămâna trecută, când preşedintele Traian Băsescu a anunţat că ne aşteaptă o vară cu reduceri salariale ale bugetarilor, cu tăierea pensiilor, ajutoarelor de şomaj, indemnizaţiilor pentru mămici etc.
Până la acel moment, eram convinsă că bugetarul toacă banii publici degeaba. După anunţul preşedintelui, bugetarul respectiv a primit din parte-mi o aură de victimă.
Acum, când îl văd vorbind la mobilul de serviciu, mă gândesc că sigur stabileşte ceva tot în interesul muncii, iar când stă pe băncuţă, urmărind norii, îmi imaginez, înduioşată, că, tot dedicat muncii sale, gândeşte vreo strategie pe care o va aplica, ulterior, la birou…
Desigur, niciuna din cele două atitudini – cea de dinainte de anunţul preşedintelui Băsescu şi cea de după – faţă de acest bugetar nu este una corectă.
Nici să credem că bugetarii ne-au sărăcit ţara, dar nici să le plângem de milă! În ambele sensuri există situaţii şi situaţii.
Cu toate acestea, în momentele actuale, bugetarii sunt arătaţi cu degetul. Fie ca nişte infami, puşi la stâlp, în piaţa mare, fie ca nişte victime, crucificate, înainte de a muri, arse de vii, întru gloria lor eternă.
Desigur că aceia care îi consideră victime pe bugetari sunt întrecuţi numeric de cei care îşi freacă mâinile, satisfăcuţi, că „uite, în sfârşit!, îi arde pe ăia cu salariile nesimţite”.
(Paranteză: de ce trebuie să le taie din salarii amărâţilor cu 10 milioane şi abia apoi să se ajungă - dacă s-o ajunge vreodată - la cei cu salarii nesimţite, pe principiul că, până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii?)
La această situaţie se adaugă cea a pensionarilor care, şi ei, trăiesc momente de neimaginat, aşteptând ca poştaşul să le aducă, acasă, pensia diminuată…
Normal că şi aceştia, frustraţi de pedeapsa care li se aplică fără a avea vreo vină, arată şi mai abitir cu degetul către bugetari.
Nivelul de nemulţumire îl vom vedea, astăzi, în stradă, la Galaţi şi îmi doresc din tot sufletul ca supărarea pensionarilor să nu le întunece minţile şi să nu-i găsească pe bugetari ţapi ispăşitori pentru tot răul care li se întâmplă lor…
La fel, şomerii de astăzi îi vor urî pe vârstnici, mâine, când vor primi ajutorul de şomaj diminuat…
Şi ca tabloul să fie complet, în toată această ură generală, mamele vor pomeni de toţi sfinţii, spălând la mână scutecele de bumbac, pe motiv că pamperşii nu se mai subvenţionează de către stat…
Teoria învrăjbirii naţionale pe timp de vară arată cam aşa: România se va împărţi în cete, de mame, de şomeri, de bugetari, de pensionari, de patroni, de angajaţi la particular, fiecare urându-l pe cel de alături.
În aceste condiţii, ideea unui fond de solidaritate pare o crudă ironie.
