Faptul că de acum înainte, lună de lună, statul se va îngrăşa pe spinarea mea, punându-mă în situaţia aberantă de a plăti, din dreptul de autor, aceleaşi obligaţii sociale pe care oricum le plătesc din salariul de pe cartea de muncă este doar o mică parte din ceea ce este tabloul general al unui faliment naţional.
Şi ştiţi de ce? Pentru că, în timp ce eu şi alţi zeci de mii de proşti plătim, conştiincios, la stat, orice tâmpenie sau aberaţie îi vine în cap şefului Guvernului, alte milioane de deştepţi continuă să facă bani serioşi, la negru.
Desigur, dacă făceam greşeala să nu îmi depun declaraţiile şi să nu plătesc la şomaj, pensii şi sănătate până pe 25 august, eram cu siguranţă pasibilă de amenda cea mare, de 50 de milioane de lei vechi.
Pe de altă parte, 50 de milioane de lei vechi este suma pe care o face, probabil, zilnic vecinul meu, care fabrică de dimineaţa până seara termopane, la garaj. Sau celălalt megieş, la garajul căruia şi poliţiştii vin să îşi repare maşinile, în atelierul auto improvizat…
Treaba este că, la fel ca orice românaş din ţara asta, nu m-aş duce niciodată la Inspectoratul Teritorial de Muncă, Garda Financiară sau la Garda de Mediu să îi reclam pe aceşti băieţi deştepţi care lucrează la negru şi câştigă cât nu plătim nici zece de-alde ăştia, conştiincioşii, din drepturile de autor.
Nu m-aş duce, pe principiul că nu ar trebui să mă intereseze de celălalt – cu atât mai mult când este vorba despre câţi bani are la teşcherea – şi în al doilea rând, pentru că sunt convinsă că nicio autoritate din oraşul acesta nu le va închide „micile” lor afaceri, având în vedere că, oricum, funcţionează fără probleme de ani de zile.
Chestia este că, până acum, adică până când Guvernul acesta de criză să îşi planifice să revigoreze economia naţională cu banii pe care îi încasăm din drepturile de autor, până acum spun, nu prea mi-a păsat, cu adevărat, de băieţii deştepţi care lucrează la negru.
Acum însă, atentă la fiecare bănuţ pe care îl încasez şi pe care trebuie să îl donez statului, voi fi extrem de atentă la cei din jurul meu. Şi atenţia asta mărită probabil că va funcţiona la mulţi români, enervaţi ca şi mine de faptul că Guvernul pune taxe peste taxe tot pe capul proştilor care lucrează legal, mângâindu-i, părinteşte, pe spate…
Vom ajunge nişte delatori, ne vom pândi unii pe alţii şi ne vom urî între noi pentru fiecare leu câştigat în plus, cu aceeaşi ardoare cu care îi urâm pe guvernaţii care gândesc atât de limitat, încât să creadă că atunci când nu ai bani, scazi cheltuielile, în loc să creşti încasările…
Chestia asta este, aşa cum vă spuneam, doar un exemplu a ceea ce este tabloul general al unui faliment naţional. Adăugaţi la acest „piesaj” câteva nuanţe: responsabilitatea unei singure persoane (!?) de moartea bebeluşilor de la Maternitatea Giuleşti, amendarea fraierilor fără pile, în trafic, de poliţişti alături de care burtoşi cu ceafă groasă, bronzată şi împrejmuită de lanţuri de aur încalcă flagrant Codul Rutier, aprobarea pe pile şi peşcheşuri a diverselor solicitări, pe la instituţiile publice, numirea în funcţii de directori a unor persoane care nu doar că nu au nimic de-a face cu instituţia respectivă, dar se şi ascund de responsabilităţi, în spatele unor concedii, delegaţii etc… iar lista poate continua la nesfârşit.
Această imagine tragică a unei Românii în haos te poate duce cu gândul la faptul că parcă cineva vrea neapărat să ne falimenteze ţara. Iar scenariul în astfel de situaţii este simplu: o cumperi pe doi lei şi … o vinzi apoi la fier vechi.
Să vedem însă partea bună a lucrurilor: dacă va fi aşa, poate vom scăpa de rugină…
