Editura ieşeană PRINCEPS EDIT, condusă de poetul Daniel Corbu, „vinovat” şi de editarea mai multor scriitori clasici români, publică şi cartea unei poete din Galaţi – „Mai avem de plâns împreună”, al treilea său volum tipărit, după „Salcâmaria”, scos la aceeaşi editură ieşeană în 2007 şi „Nordul gordian” (să nu citiţi cumva „nodul”, au păţit-o mulţi), la Editura Junimea, în 2003.
O carte cu titlu superb, din care am să decupez măcar câteva fragmente, cele care m-au tras mai abitir de mâneca sufletului.
Unele-s chiar bune de lins pe degete, după ce-ai răsfoit; sărim peste înclinările cunoscute, poate spre Nichita, poate spre veri de poezie mai mici, gălăţeni. Iată de gustă, cititorule, nişte firimituri: „îi rănesc retina cu tocurile de la pantofi/ pentru că toate cuvintele sunt de genul feminin// doar ochiul este masculin/ să le poată ţine în braţe/ mire pentru miresele lui/ să le treacă pragul hârtiei albe” („miri şi pahare goale”) sau „de la măr am învăţat să mă dezbrac/ cu dinţii şi cu ochii mă dezbrac (...) când dormiţi voi visaţi că s-a ieftinit pâinea/ el visează mere verzi cu gene lungi şi seminţe căprui” („rochie croită dintr-un măr”) sau „eu sunt vânătorul fără pradă/ îmi curăţ puşca-n fiecare seară/ şi aştept pasărea din cer să cadă/ de bătrâneţe şi-aripă amară” („glontele de serviciu”) sau „cum se prelingeau mâinile tale pe obrajii mei/ două lacrimi cu cinci degete fiecare/ această ecuaţie simplă a sentimentelor/ dădea foc oraşului până la felinare” („lacrima cu cinci degete”) sau „lacrima mea mărşăluieşte exact/ stâng drept stâng drept// ochii mei arborează toate drapelele suferinţei// vine cuvântul şi ordonă/ stai” („lacrimă în cadenţă”) sau, parcă evocându-l pe Sorescu, „cu otravă pe buze mi-am dat/ rochia de ploaie îmi stă bine/ pantofii mei de frunze foşnesc/ un croncănit de corb părul mi-l ţine” (tristeţi academice”) sau, mai sumbru-copilăresc, „soldatul în tranşee îşi numără păduchii// cât se odihneşte moartea are timp/ şi se joacă-n gând ca în copilărie/ îşi pune o dorinţă de fiecare păduche/ şi crede că se va împlini” („soldatul după ce a murit”) sau magic, „semeni cu o vrabie spune copacul/ şi tu semeni cu o vrabie spune femeia/ atunci una din noi se uită în oglindă” („între vrăbii paralele”) sau „inima mea e un pândar/ visează să scoată apă din fântână/ şi un greier îi sparge cana” („la sanie am înhămat castane”) sau, ca în poemul cu titlul pretenţios „o moarte plus moarte egal moarte” - „nimic nu este uşor în poezie/ chiar şi cuvântul uşor este greu/ ca un suflet care după moarte/ refuză să se urce la cer/ şi rămâne pe pământ”. Păi asta cam aşa e!
„Călăreţ singuratec” prin poezie, Luminiţa Mihai s-a desprins de câţiva ani de vreun cenaclu, scrie cam de capul ei, dar liberul său arbitru îi este o călăuză cinstită şi generoasă.
Poetul Ion Zimbru deschide „poarta” cărţii, cu o prefaţă lirică. Coperta, simplă şi plăcut romantică, este semnată tot de o gălăţeancă: Simona Toma.
