Vă mai amintiţi de reportajele despre soarta persoanelor cu dizabilităţi, reportaje care erau foarte în vogă în urmă cu cinci-şase ani şi care îţi dădeau fiori şi te făceau să te bucuri de fiecare clipă, doar pentru că eşti născut fără nici un handicap?
Vă mai amintiţi de faimoasele rampe de acces despre care presa a vorbit ani de zile la rând, ba că nu există, ba că sunt prea abrupte, ba că sunt prea alunecoase?
Vă amintiţi de experimentele făcute de anumiţi jurnalişti care au vrut să se pună – măcar pentru câteva ceasuri – în pielea celor cu dizabilităţi şi au încercat să se descurce în oraş fie legaţi la ochi, fie stând într-un scaun cu rotile?
Desigur că vă amintiţi, pentru că aceste crâmpeie de viaţă există alături de toate celelalte şi fac parte din povestea asta a noastră, românească. Anii au trecut şi interesul pentru viaţa persoanelor cu dizabilităţi a cam scăzut. Din păcate, nu pentru că problemele cu care se confruntă acestea ar fi dispărut sau ar fi fost rezolvate, ci pur şi simplu pentru că aşa suntem noi – ce nu este nou, nu mai este interesant.
Problema este însă că în acest răstimp, persoanele cu dizabilităţi nu s-au mutat în altă ţară; ci trăiesc în continuare aici, iar determinarea cu care se luptă pentru fiecare zi ar trebui să ne facă, cel puţin, să le respectăm.
Ce s-a întâmplat însă zilele trecute în Parlamentul României, când aleşii noştri au invitat în sala de şedinţe persoane aflate în scaune cu rotile, sau care se deplasează cu ajutorul cârjelor, a fost de o nesimţire fără margini.
Cu ocazia – ce ironie! – Zilei internaţionale de luptă împotriva discriminării persoanelor cu handicap, parlamentarii au invitat astfel de cetăţeni în Parlamentul României. Trecând peste discursurile politicianiste de la tribună (de aşteptat, de altfel), parlamentarii s-au făcut de toată ruşinea, pentru că accesul invitaţilor de onoare era cât pe ce să nu fie posibil, pentru că în Legislativul ţării nu există rampe… Jenant este doar foarte frumos spus!
Bun, să spunem că parlamentarii n-au nicio vină, săracii!, că doar nu ei ar trebui să monteze rampele – deşi, având în vedere că există legi pentru aşa ceva, primul loc în care ar fi trebuit să se aplice legea era chiar Parlamentul – dar chiar nimeni nu are cap acolo? Cineva, oricine, de la protocol sau portarul, chiar nimănui nu i-a dat prin cap faptul că va fi destul de greu pentru cei aflaţi în scaune cu rotile să … urce scările?
Aceeaşi atitudine pe care nu o mai poţi numi prostească, ci pur şi simplu nesimţită se vede peste tot în relaţia conducători-cetăţeni. Şi atunci când vorbim de legi adoptate, dar neaplicate – precum cele de creştere a salariilor profesorilor sau a punctului de pensie – şi atunci când vorbim de încălcări ale legilor, pentru care sancţiunile se aplică în funcţie de cine eşti şi ce hram porţi.
Că, de pildă, dacă eşti consilier local şi directorul unei instituţii publice poţi să încalci legea şi să pui barieră pe o cale de acces publică – timp în care primarul şi preşedintele CJ tac mâlc, dar dacă eşti un simplu cetăţean eşti amendat de nu te vezi fie doar şi pentru că ai călcat pe spaţiul verde…
