Confruntări la „Vocea României”: Smiley şi Horia Brenciu - Theo Rose s-au luptat pentru vocea unei gălăţence

Eu, când vreau să mănânc pere, nu mă ating de mere nici să mă rogi, nici să mă pici cu ceară. Nici măcar mere interzise nu poftesc, deşi sunt mult mai tentante, da? Eu, când vreau să mănânc pere, şi n-am, încerc să caut undeva, cât mai aproape de locul în care stau şi nu mi-i poftă de mere. Să aflu pomul ne/lăudat cât mai aproape, fiindcă, la vârsta mea ne/meritată, metaforic vorbind, ceastă râvnă mă poate scăpa mortăciune dacă poamele sunt departe...Sigur că ...

Şi ce mai răz/bat clopotele catedralei de alături (un câine latră la eternitate)... se sfârşeşte ultima noapte de dragoste, plecarea umblă cu mâinile dezlegate!...   Dorm singur, visez singur...se face că numai tu vii şi sfinţeşti catedrala de alături... şi cu lacrimile tale a tot iertătoare mături păcatele, pe toate le mături!   Mături frumos, frumoaso...cu milă mături prin altarul ostenit şi somnolent, mături prin visele mele de dragoste... pe când plecarea ...

Uite: văd un om fără picioare.../ stă şi tace într-un cărucior... lângă el, pe bancă, o femeie/ naltă stă picior peste picior! Uite: omul ăsta nici nu cere.../ nici nu am să-i dau măcar un leu... cer femeii să mă împrumute,/ până mâine, pentru omul meu! Uite: bate vântul, văd că bate/ dinspre om spre mine, poate-aud ce înseamnă să nu ai picioare/ nici măcar de frasin sau agud! Uite: n-am ce zice, n-am ce face.../ nici femeia asta n-are bani... merg la ea, zadarnic...� ...

Două cocoane se năpustesc pe scară, mai-mai să culce autobuzul şi să belească pozele cu fotbalişti. Se năpustesc şi-şi distribuie ochii în toată încăperea, poate află scaune goale. Şi află chiar unde sunt câte două scaune faţă în faţă, pe stânga urâtului de tablă. Mare bucurie şi mare izbândă şi mare ispravă pe capul lor. Două fotolii libere, alăturate, numai bune pentru două guralive matinale, cam prea guralive, zic (şi) eu. Iată-le, se aşează furtunos, f ...

Stau sub steauă şi-mi cad...(printre gânduri ascunse) din salcâmi şi din tei, niagare de frunze... cele gânduri că ea...(frumuseţe bizară)... mâine-ncepe încet şi mereu să mă doară despre cum a căzut...(mică, sfântă, sfărmată)... însă nu a murit, n-a murit niciodată!   O mai văd şi acum...pe-o subţire înaltă de salcâm şi de tei: ce splendoare vivaldă şi ce cânt straşnic, blând...(lung sfărmându-se-n sine, şi născându-se iar)...mult curgând peste min ...

Dragul meu prieten, nu mai încape nici o vorbă, nici o îndoială şi nici o amânare: curând, cred că începe. Ce, "cred", sunt sigur! Cred şi sunt sigur că eşti pregătit (şi tu) pentru această importantă începere. Eu, chiar astăzi, mi-am comandat costum de mire, mai ales că niciodată nu am mai fost un acest fel de mire. Chiar astăzi mi-am tăiat unghiile. Unghiile care m-au ajutat în fiecare zi, de la naştere încoace, să mă caţăr până la sărutul cestei mirese subţiri ...

Maică-ta mă întreabă despre tine... (cu mare tăcere uitându-se în ochii mei)... şi dacă s-a suit bruma pe casă, şi dacă au coborât păsările şi frunzele din tei!   Se opreşte puţin (să-şi tragă sufletul)... şi cu aceeaşi mare tăcere mă întreabă din nou dacă mai ai nişte dulceaţă de cireşe amare, şi dacă mai auzi la fântână ecou!   Şi dacă sunt gata muncile de toamnă, şi dacă toate cele pentru iarnă sunt pregătite, şi dacă sunt puse poame şi mistere ...

Să scap de zgomotul insuportabil, produs de nesimţiţi, pentru "distracţie", lângă Spitalul Judeţean, plec de acasă. N-am chef să-mi crape mura chiar acum, în această toamnă frumoasă, dar violată şi ferfeniţită de nişte alde măscărici bolnavi de alergie la bibliotecă. Plec de acasă, mă duc la ziar, mă duc oriunde, numai să nu mai văd cum o adunătură de poliţişti de la "linişte şi ordine publică" apără hărmălaia, în loc s-o oprească...(Ce minte normală poate ...

Nu mă ucide!...niciodată n-am învăţat că am să mor, să fiu material didactic în nu ştiu ce laborator, n-am învăţat să fiu păsare sau pasăre în cuib de lut, unde stă viaţa la căldură şi moartea stă la început, n-am învăţat cu cine doarme, cu ce se mâncă dalai lama, cu cine susură amanta gândind...si vis amari, ama!   Nu mă ucide!...totdeauna cred că trăiesc fără sfârşit şi că mă doare-n pălărie de tot ce încă n-am iubit, de toate păsările care mi-au ...

Duminică, 15 Septembrie, descreieraţii şi măscăricii dislocaţi cu scule şi şmecherii devastatoare pe trista esplanadă a oraşului, n-au nici un gând să respecte ora de începere a destrăbălării. Imediat după centrul amiezii, cu o nesimţire demnă de Cartea Recordurilor, aceşti ipochimeni plămădiţi în eprubete pornesc aiuritoarele digitale şi-şi reglează apucăturile. Mii şi mii de decibeli se revarsă din boxele sălbaticilor către paturile de suferinţă ale bolnavilor ...