(!) de când aleargă prin omături/ fără să ştie până când,

încep secundele să-i cadă/ moarte de foame...pe pământ,

nu află nici o potolire.../ căci nu-i nimic, nici leru-i ler –

de-ar fi măcar o căprioară/ să-i vadă ochii sparţi de ger,

(cum zvârle ultima privire/ spre înapoi, unde, atunci,

jucau încet şi capra oarba,/ jucau ascunderea prin lunci)

şi să i-i scoată din oprire,/ şi să i-i smulgă din neant,

şi să-i învie cu suflarea-i/ şi cu descântul elegant,

să i-i aşeze în cuibare,/ verzi, amărui, la locul lor –

doamne, aceasta-i căprioara/ unui poet sătul de dor (!)

(!) de când aleargă prin zăpadă,/ uscat şi chior şi hăituit –

abia-i mai pâlpâie în ochi-i/ câte oleacă de chibrit

cu flăcărui aproape gata,/ uitate, verzi şi amărui –

habar nu are ce-l aşteaptă.../ fiindcă-i LUPUL NIMĂNUI (!)