O gălăţeancă, de la potecile din Carpați, în Himalaya: „Nu există munte mai înalt decât cel din tine” (FOTO)

Sigur că da! fiecare grup se opreşte în jurul pianului şi chiar aude: "cu ochii mei de patru iliade/ vreau să cobor tristeţea din statui.../troia mă-nvaţă astăzi cum-se-cade/ să nu ucid sonata nimănui!"... Şi chiar aude, pentru că pianul cântă! pentru că la pian cântă cine vrea dintre trecători! cine vrea, cântă! sau, pasămite, încearcă să cânte! şi cum mă-sa să nu te cruceşti? cum să nu te minunezi?... Acordurile pianului (mai înalte ori mai joase, profesioniste ...

Despre fata asta nu am scris niciodată... (doamne, ce făptură frumoasă!)... când o văd, nu mai am cuvinte, nu mai am inimă, îmi cade luna pe casă!...   Pe fata asta au iubit-o foarte mulţi... (care mai de care mai fraudulos!)... nu ştiu de ce îmi place fata asta... prietenii râd şi spun că am mâncat de pe jos!   Nu am făcut dragoste cu fata asta... (jur pe căruţă, pe cotigă, pe sănii... şi chiar pe sufletul meu de piatră nestemată!)... fata asta are sânii ca două dih ...

Sunt în Londra. Nu contează secunda, minutul, ora, ziua, săptămâna, luna, anul... Aceste componente/dimensiuni ale timpului, inclusiv timpul, sunt nişte convenţii mizerabile şi fatale. Şi care privesc, zice-se, rolul şi rostul Universului pe Pământ şi al Pământului în Univers. Mă rog, aşa o fi, nu mă pot pune de-a doua cu Stephen Hawking, unul dintre cei mai deştepţi fizicieni de la Einstein încoace! Aceste convenţii nu-mi pot pune piedică admirării în faţa şi în mij ...

foaie verde mătrăgună/ cine moare se adună şi se-mpacă şi se-ndreaptă/ fără vorbă fără faptă foaie verde păpădie/ ce tristeţe-n viu şi-n vie că nu-i timp şi vreme cică/ de ruşine şi de frică nu mai zic astea sunt rare/ zburdă naiba-n fiecare ispiteşte cu otravă/ zvârle urlete pe slavă scuipă grâu plânge neghină/ bate cuie în lumină ş-apoi cică treacă-meargă/ ce măruntă lume largă foaie verde n-am cuvinte/ înapoi şi înainte cine umblă fără moarte/ ...

Din urmă, cam de la cincizeci de ani distanţă/depărtare, zmeul îmi face semne disperate să-l aştept, mă strigă să merg mai încet, vrea să mă ajungă şi să meargă şi el în lumea în care mă duc fiindcă trebuie să încep Aşteptarea din ziarul de ieri. Cred că n-am văzut niciodată un zmeu aşa de grăbit şi de înspăimântat. Zadarnic se dă peste cap, că tot nu poate ieşi din starea de aproape om. Şi doar l-am avertizat să rămână ceea ce este din şi prin naştere ...

Iată, sub acest fag imens, pe care pot să mă sui şi să mă duc tocmai la marginea cealaltă a Cerului şi tocmai la marginea cealaltă a Pământului, stau (după douăzeci de ani) şi primesc (nu ştiu de unde) cea mai frumoasă poezie despre trenuri şi gări: "Iar mâna mea-i din ce în ce mai rară/ în părul tău din ce în ce mai lung.../ poate aştepţi sau pleci în altă gară/ unde nu pot cu mine să ajung// Nişte oglinzi abandonate-n ciuturi/ îmi spun că sunt, că ai trecut � ...

Am să te duc (pe toată) în mijlocul naturii, să-ţi pun nişte pedale printre cicori şi maci, şi să-ţi repar viteza şi penele din roate, şi să mă uit la tine cum zbârnâi şi cum faci, şi dai încet din coarne când îţi îndrept ghidonul, şi-ţi bâzâi soneria, şi-ţi umblu la rulmenţi, cum îşi dau coate macii şi iau cicoarea-n braţe, şi se aprind în şoaptă, şi nu mai sunt atenţi când chiar mai am oleacă şi termin toate cele, şi pinionul mare, şi pinionul mic.. ...

Moto: "Ce noapte, ce visuri, urâto,              în satul c-o singură casă...              şi azi mai sunt cânturi acolo,              şi azi tu eşti cea mai frumoasă!"                                               (anonim) Cu praştia mea temătoare mă duc în pădurea adâncă... sunt cel mai deştept din pădure... pădurea începe să plângă! Pândesc, văd o pasăre mică în teiul cu scorbură ma ...

Vine dinspre nord-est, pe strada Frunzei. Vine la containerele din faţa bisericii Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Vine cu căruţa şleampătă. Vine să scociorască prin gunoaie, să adune materiale plastice. Foarte bine. E o muncă şi asta, nu? Bineînţeles, căruţa este trasă de un cal. Vai de mama lui de cal! Vai de mama lui de animal nobil! Slab şi putregăios, mai abitir ca al doamnei Fefeleaga. Nu are decât două potcoave. La piciorul stâng, din faţă. Şi la piciorul drept, din ...

Mă simt pustiu...şi te împiedici de pragul sufletului meu când vezi că n-are nici o noimă şi nici un strop de Dumnezeu! Mă simt pustiu...nu mă aşteaptă nici un plecat, nici un venit, nu mă mai strigă măcar nimeni să-mi dea oleacă de chibrit! Să-mi dea un seu de lumânare, poate mai văd pe unde merg... poate mă vezi şi tu, iubito, străpuns de raza unui cerc!   Ştii, cercul cel de altădată, care umbla prin visul meu lăsat pe drum când lăcomia l-a fugărit pe Dumnezeu! � ...