Vestimentaţia, între modă şi stil. Gălăţencele, îmbrăcate după vârstă sau după gust?

Cum să mă desprind şi cum să plec de lângă această minune? risc să mă pupe vreun lup, dar mai stau! risc să aud cum face nuiaua pe spinare, dar mai stau! cu orice preţ, mai stau! stau, adică nu plec! adică fac păpuşi cu frunze de tutun, în continuare! şi mă uit la ea! la mireasa de mai târziu! e tare frumoasă! şi lucrează la fel de frumos!... Uite, e foarte harnică! se uită la mine şi crede c-o admir! o admir, fiindcă o să-i placă şi mamei! şi, uite, mănâncă foar ...

Din colecția „Cele mai triste poezii rămase tablou” (!) toată viaţa, poetul a mers cu ochii numai în pământ, îmbrăcat subţire şi desculţ printre pistiluri şi stamine, a mers de acasă până acasă, de nicăieri până nicăieri, nu cumva să-i crape obrazul şi sufletul de ruşine (!) (!) din când în când, să-şi mai potolească singurătatea, făcea ca mierla, ca paiul de pâine, ca făt-frumos, şi ducea buzunarele pline cu grăunţe la moara dracilor, şi vorbea despre ...

Din colecția „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” (!) e noapte închisă-n odaie/ şi neagră ca pasărea Poe -mă duc să deschid o fereastră/ cu gândul că sufletul tăudeparte, acolo şi singur/ nu poate să stea, şi îl rogsă plece, degrabă, la mine.../ tai lemne, l-aştept şi fac foc,scriu vorbe la flacăra sobei,/ că altă lumină nu am,le zgârii frumos, pe-ntuneric,/ pe aer, şi lungi până-n geam,apoi le citesc s-aud unde/ şi cum şi de ce am greşit,le şterg şi le ...

Una câte una, cartoafele se aud pocnind în rolă, semn că-s aproape gata, că trebuie scoase şi date la lucrătoare, că se ard!... Şi ce lucrătoare! printre acestea, eu sunt singurul lucrător cu sexul opus, singurul "nimerit" într-o clacă alcătuită numai din femei mari şi mici, dar foarte frumoase, toate, mai ales cea pentru care cheltuiesc atâta strădanie şi vlagă!... Uite, chiar acum, prezumtiva mea soacră ia un ciur din dulap şi merge să scoată cartofii! uite, chiar acum, ...

Tu eşti vinovată! din cauza ta m-a chelfănit mama! rău de tot m-a chelfănit! şi mi-a zis să nu urlu când îmi pune nuiele pe spinare, că-i rişca după aia! şi să nu cumva să dau vina pe tine, că-i şi mai abitir! şi să nu-i mai ies din cuvânt, câte zile o avea, oi avea!... Sigur că da! în faţa Sfinţiei Sale, a Mamei, adică, n-am zvârlit motanul în bătătura ta, n-am îndrăznit să nu iau toată vina în contul meu!... Dar, uite, în scrisoare asta, trebuie să mă desc ...

Din colecția „Cele mai clare poezii rămase tablou” (!) e frig... şi alergi pe catete,/ spre Marile Noastre Duminici - vii parcă a ultima oară/ şi parcă ai ochii hercinici (!) (!) găseşte o ipotenuză /- aşa ţi-am şoptit la-nceputuri - şi tu ai crezut că triunghiul/ dreptunghic e sumă de fluturi, de fluturi salvaţi cu iubire/ în micile lor policlinici, cu toată mirarea şi mila/ din ochii tăi mari şi hercinici (!) (!) ai grijă, că nu totdeauna/ triunghiul drept are dr ...

Din colecția „Cele mai clare poezii rămase tablou” (!) urât şi sec şi strâmb, spre nicăierimânat de lăcomie şi minciună,rândul acesta huruie cumplit,puşcă în cer şi dă cu barda-n lună (!)(!) rândul acesta nu-i oricare rând -a fost un rând cu minte şi cuminte,dar, obsedat de mult, vrăjit cu mult,şi-ntunecat cu dinte pentru dinte,mărşăluieşte, urlă, poartă răuşi crede, astfel, c-o să-şi facă bine:ce şir de vajnici fără căpătâitocmai da capo, tocmai pâ ...

Iată: această dumnezeiască Alcătuire, această halucinantă Minune în mişcare nu poate fi Alta decât Aceea de Atunci, din acel Demult pierdut în Labirintul sacru al Memoriei mele, al Memoriei tale, al Memoriei lui! Pierdut, adică rămas într-o Uitare (ne)acceptată de nici unul dintre ceste trei pronume personale deştepte şi înfumurate până dincolo de paroxism! Iată: această dumnezeiască Alcătuire nu poate fi Alta decât cea de Acum! Leită cu cea de Atunci, dar mai săracă, ...

Din colecția „Cele mai frumoase poezii rămase tablou” (!) mol(dor)mi/re/ la/sol...dor:/ cântec şi descântec nu-i mai frumos şi mai uşor/ cum e moartea nimănui, cum e ţărna celui trist/ când nu plouă, când nu-i nins la picioarele lui christ –/ mol(dor)mi/re la/sol...stins (!)   (!) rod(sol)la/re/ mi(mol/dor):/ nu se poate, dar să strigi: ecce homo! – când cobor –/ lama sabactani!...când – prin urcare – pierd şi pierzi/ totul, dar începi să-nvingi putred şi usc ...

Din vârful dealului, se vede acoperişul casei lui Ion Mocanu, învelit cu tablă neagră. Dar şi învelitoarea căsuţei lui moş Gheorghe: un ţugui de paie aşezate cu atâta pricepere, că nici cel mai afurisit viscol, nici cea mai straşnică furtună nu le poate învrăjbi şi nu le poate zvârli de la rostul lor. Însoţit de imaginea acestui ţugui imposibil de uitat, dar şi de imaginea bătrânului de care mă despărţisem oleacă mai înainte, mă las la vale...şi nu-mi pot struni ...