!tocmai la nordul sufletului meu/ e-un fel ne/bun de linişte şi pace,

şi mă aşteapt-un fel de dumnezeu/ cu milă şi iertare, să mă-mpace

cu ce mai arde, încă, sau s-a stins,/ cu ce se poate, cu ce nu se poate

pricepe cum că-ntruna-i dinadins/ cu mâna-ntinsă-n spre upanişade,

cu ochii duşi să-ntâmpine lumina/ prin răsărit, dar şi prin asfinţire,

cu gândul că nimic n-are-nceput/ şi că sfârşit nu-nseamnă împărţire,

nici despărţire, că-i astfel oricând,/ oricum, şi că nimic nu pot a face

decât să ştiu că-n ultimul curând/ e-un fel ne/bun de linişte şi pace!

!vezi ce curat mă furişez şi mint:/ lumina strigă, iar eu spun că tace,

şi spun că-i beznă pură-n labirint,/ şi-i cald şi ne/simţire-n carapace!

!aşa semnez această condamnare:/ in/descifrabil, cum şi dumnezeu –

cu ochii duşi în vede, ispăşesc/ şi-aştept la nordul sufletului meu!