Uite-o femeie neagră la capătul răbdării
cum stă şi dă din lacrimi lâng-un sicriu deschis
şi gol, cum tot aşează şi mângâie o pernă
şi nişte aşternuturi de veci, de somn, de vis!
Şi-aşteaptă, şi aşteaptă, şi cred că i se pare
Devreme...(prea devreme!)...sosirea celui dus...
citesc şi scad pe cruce: doar şapte ani(!)...dau lacrimi
şi spun vreo două vorbe condamnatoare-n sus!
Iată, femeia neagră chiar plânge şi chiar spune...
(sigur că da, sunt spuneri şi lăcrămări de mamă!)...
întinde mâna-ncolo, întinde mâna-ncoace,
se sprijină de scânduri...(cu fruntea)...şi tot cheamă
cel nume scris pe cruce...(sub Regele pe care
îl ridicăm în slavă şi-l coborâm în Carte)...
apoi, umple sicriul cu şapte ani...(l-închide
încet, cu vocea stinsă)...şi pleacă mai departe!
