Moto: „ucitsea! ucitsea! ucitsea!” (Vladimir Ilici Lenin) A venit universul la mine, umplut cu singurătate şi frică... şi a bătut la poartă şi la geamuri...şi a zis: de ce mă scrii cu literă mică? Eu mă şterg la ochi şi nu-mi vine să cred cât de naiv poate fi astfel…

Mă duc la tine...am uitat să-ţi spun tot ce se spune-n ordinea din care îmi iau ceresc, îmi iau şi pământesc pentru-ntâmplarea mea devastatoare! Mă duc la tine...chiar dacă nu ştiu de unde vine, până unde duce cărarea asta, gândul meu hrănit cu timp din viaţa lemnului de cruce! Mă…

Eu sunt...eu sunt primul născut în eden!... nu-i nenea acela...nu-i tanti aceea!... Apoi, totdeauna am fost cel dintâi: sămânţa, urâtul, frumosul, scânteia...! Nici unul din voi n-ar fi fost, fără eu!... vă rog...ascultaţi ce vă zic: fiecare mi-i sclav în vecie şi veşnic dator... la mine aveţi de plătit cu-nchinare!…

Acum, când ceasul bate jumătatea vieţii, stai şi pleci şi te întorci în fiecare zi, ca şi cum te-ai afla tocmai la început! Şi, de fiecare dată, cu ochii în/spre Sus, rosteşti hamletian: „a fi or a nu fi!”... Şi parcă nu te-a durut nimic, niciodată, pe acest drum cu…

Ai ars frumos şi negreşit... ai ars cum rugul sacrosanct sub rug de mure, dar timpul/spaţiul tău mirobolant s-a hotărât, n-a vrut să se îndure de ochii tăi şi de lumina ta... şi parcă răzvrătirea unui faust te-a smuls din ce-ai avut adânc şi nalt, a râs şi te-a oprit…

Plec mâine... bagajele-s gata:/ prenume şi nume!... atât!... las timpul să piară în spaţiu,/ nu iau nici frumos, nici urât! mă uit în oglindă: trecutul/ zâmbeşte pe lung şi pe larg, degeaba!... nu vreau să rămână:/ o hâţân, o şterg şi o sparg! Prezentul îşi plânge părerea/ de rău: eu…

Îmi pare rău... îmi pare rău/ că te-am lăsat la întâmplare când am plecat... s-apropia/ vremea cireşelor amare... era cam cum e-acum, era/ frumos-năuntru şi afară... tu lăcrămai în urma mea/ şi tremurai ca o vioară!... n-am vrut să văd, nici să aud/ suspinul tău, strigătul care zicea că n-ai…

Ultima dată a/m fost într-o toamnă singură şi uitată ca un abecedar în copilărie, într-o toamnă galbenă şi răsfoită de vânt, ca o carte cu poezii despre care nu se ştie cine şi pentru ce le-a scris... de unde şi de când atâta frumuseţe răscolitoare, atâta melancolie exemplară... până unde…

[...păşim aproape... şi tăcem... şi spui fără adresă, trist şi într-o doară: păşeam aproape, veseli... dinspre deal se auzea oleacă de fanfară... şi vals parcă era... parcă era sosirea dimineţii la o nuntă, când se sfărâmă visul şi se văd corăbii cu nectar cum se scufundă...] [...şi rostogol de linişte-mprejur…

Intră... ia loc în universul meu cu stele brute şi cu stele nete, cu muzici de-ngropare şi botez... lângă fereastră, ori lângă perete, ori în mansardă, ori în demisol, oriunde vrei... alege fără grabă, dar fii atentă, n-ai de aşteptat: în orice clipă-i gata să înceapă şi una şi-alta, într-acelaşi…

Mulţime goală: limită de alb şi negru... minunat... se poate spune?!... te uiţi, se uită: un alai în marş, în alergare spre deşertăciune! Eu nu mă uit: sunt orb!... eu nu aud: sunt surd!... (aiastă stare mă ajută să fiu cu amăgirea paralel, şi spectator ne/vrednic la derută!)... Ce strigăte…

Intră, te rog... aştept de-o viaţă-ntreagă sosirea cestei clipe... mi se pare că eşti cea mai frumoasă, cea mai dragă, cea mai înaltă şi tulburătoare s/clipire a secundei principale când primprejuru-i timpul stă să moară din pricini omeneşti, extemporale, într-o pornire veşnic secundară! Sunt pregătit... şi cred că nu-mi lipseşte…