Profesoara Margareta Spinescu, aproape o jumătate de secol în slujba elevilor şi a Fizicii

Miezul nopţii. Pendula bate corespunzător. Aud bătaie în uşă. Aflat între vis şi realitate, mi se pare că aud dangăt de clopot la biserica de pe strada Revoluţiei. Să deschid? Să nu deschid? La urma urmei, de ce să nu deschid? Doar nu poate fi altcineva decât gazda mea, distinsa/destinsa Clementina Bizara, enigmatica şi halucinogena femeie care, cum bănuieşte suflarea vecină, a sublimat unsprezece bărbaţi, ca o văduvă Neagră... deşi-i Albă. Da, sigur că da, îmi iau in ...

Sigur că da!... Aţi citit câţi bărbaţi ibovnici/soţi s-au subtilizat în preajma şi în graţiile doamnei Clementina Bizara, nu? Aţi citit cu câtă suspiciune şi temere-i haşurat duhul şi văzduhul de pe stradela Plantelor stupefiante, da? Aţi citit şi v-aţi lămurit despre incapacitatea autorităţii criminalistice în faţa unor dispariţii suspecte, nu?... Şi tensiunea creşte de la o zi la alta, parol! Şi unde mai pui că, în urmă cu patru ani... (culmea, tot în sâmbăt ...

oare cine mai înseamnă alt ceva decât se vede împrejurul mic sau mare: ură, pizmă, foame, sete? oare care mai de care tocmai unde poate duce într-această strâmto(r)are dintre leagăne şi cruce? oare alt ceva ce este printre-aminte şi uitare? poate (nu)-i un oarecine, poate (nu)-i un oarecare? oare nu cumva se ştie despre careva că-i totul, care poate să (nu) spună ce e viul şi ce-i mortul? care va să zică, poate, într-un timp inert... adică nu va mai putea să rabde lum ...

De fapt, fac vorbire şi scriere despre strada Plantelor, unde sunt chiriaşul serios al doamnei Clementina Bizara, o tristă şi verticală văduvă a răposatului Robert, dispărut în împrejurări stranii, încă nebuloase după atâţia ani. Clementina nu-i o văduvă neagră, ci albă. Că numai îmbrăcată în alb umblă toată ziulica şi toată nopticica. Şi când stă dezbrăcată prin odaia-i plină cu semiîntuneric, tot albă-i la trup. Parcă-i nişte marmoră dăltuită-n statui ...

Unii prieteni şi unii duşmani mă întreabă de ce merg la ziar în fiecare dimineaţă, de ce-l citesc pe Caragiale în fiecare zi, de ce mă uit cum Luna se face nouă şi veche şi plină şi goală în ochii lumii cesteia indiferente, de ce mă doare plânsul câinelui cotonogit şi hohotul sardonic al deşertăciunii prin care [(nu) ştiu cât] (mai) am de mers... şi eu le răspund că mi-i dor de Mama: Singura Lege din Univers! Alţi prieteni şi alţi duşmani nu mă întreabă de ce ...

Ai grijă să nu se repete,/ e falsă... şi n-o să-ţi mai placă: e-un fel de plimbare cu dricul,/ e-un fel de otravă dulceagă, e-o dare de samă pizmaşă,/ e-un timp care urlă şi pierde, e-o ştimă, e-o „care pe care”/ (plus)minus (de)loc foaie verde! Poţi crede că-i templul Uitării,/ căderea-n Extaz, Simfonia a V-a, a X-a... a Câta/ îţi poate scârbi Agonia! Poţi face, desface, reface.../ poţi bate, răzbate, combate, poţi spune mărunte, enorme,/ eterne şi verzi şi ...

vă rog să mă iertaţi că îndrăznesc să vin şi să stau printre dumneavoastră din când în când... vin de dincolo de ceresc dintr-o clipă ne/norocoasă şi măiastră care m-a trimis pe pământ să vă umblu prin grădină şi prin ogradă fără sfială şi fără teamă ca pe drumul mare... pe unde (n)-am mai fost o/dată să vă aduc aminte cum şi ce mă cheamă să vă scot ochii la plimbare prin necunoscutul fără de păcate va să ne plimbăm în linişte şi cu aleasă cred ...

Sigur că da! Aţi văzut ce poate scrie un Prăpăd, un amărât de Prăpăd, un bătrân şi calculat Prăpăd, nu? Aţi văzut cum poate Poezia unui Prăpăd autentic să mă facă slugă eternă la Candoare şi Respect? Şi cum încă se mai poate nădăjdui-n salvarea puţinului Frumos, cât se mai vede în sus şi-n jos, în tot de-a lungul şi-n tot de-a latul cestui modern Apocalips?...Sigur că da! Se poate! Printr-o Rocadă Mare, gândită şi realizată la Timp, se poate scăpa de sub ...

mi-a spus cineva că maria e tristă şi foarte frumoasă de când a fugit într-o noapte din rochia ei de mireasă   mi-a spus cineva că nu ştie pe care cărare-i plecată că-i dusă-ntr-un colo cu toate cu tot ce-i păcat împăcată   un fel de poet fără margini jertfit pentru veci schimniciei citeşte-n mătase şi scrie pe rochie versuri mariei   mi-a spus cineva că poetul acesta trăieşte-ntr-o doară şi-aşteaptă citeşte şi-aşteaptă nu ştie măcar nici să moară   îl ...

„Focul vânăt” a pogorât Pacea şi Iubirea printre cheflii! Nimenea nu mai dă cu barda-n Lună! Nimenea nu mai zvârle cu sudalma-spre Cer! Nimenea nu-şi mai arată duritatea de şmecher sau de sărit! Rusul Serghei, poetul pe a cărui cruce poţi citi că „şi-a iubit şi ţara şi pământul/ cum iubeşte crâşma un beţiv”, a reuşit să înmoaie inimile afumaţilor/făcuţilor încremeniţi pe la mese! Fiecare-şi zice-n gând să dedice/ridice câte-un Imn nevestelor/ibovnicelo ...