11.000 de ziare pentru Galaţi

Proprietarul casei în care stau cu chirie în Vadul Ungurului îmi şopteşte că-l ştie pe plutonierul Marin, un major cam dur în cuvinte puţine şi-n comportament. Şi cică trebuie să-i scriu ceva lacrimogen ca să mă ierte pentru ceea ce încă nu ştiu că am greşit. Iau o coală A4 şi mă grăbesc să des/compun un fel de scrisoare de întâmpinare a dezastrului posibil, un fel de pavăză preventivă pentru întâlnirea cu satrapul Marin major. Şi uite cam aşa încep să scriu: ...

(!) am un Zmeu deştept din Fire,/ căutat odinioară -nişte proşti l-au dat afară/ dintr-o Carte de Cetire (!)(!) stă pe dealuri şi Lucrează/ - are Farmec şi Livadă -nimenea nu vrea să-l vadă/ cum zadarnic face pază (!)(!) nimenea nu vrea să vină/ la furat de poame multe -ori să vadă, să asculte/ lungi poveşti despre Lumină (!)(!) nici măcar Frumosul care/ - blond viteaz odinioară -distrăgea Zmeul pe sfoară/ şi-i spunea cuvinte rare (!)(!) chiar Ileana cea nurlie/ a uitat ...

În a doua Copilărie (de la cincisprezece la douăzeci de ani, între 1967 şi 1972, adică) mă aflu în Galaţi, locuitor vremelnic în bloc internat al unei şcoli, dar şi chiriaş la cel puţin o duzină de gazde mai mult ori mai puţin im/pertinente şi in/decente pentru modul meu de a vedea viaţa în alergare după moarte. Fiindcă, în esenţă, nu asta face „omul” între cântecul de leagăn şi prohod? Şi chiar asta face „bietul” om: andantino ori lento, fiecare-şi execută ...

(!) am început să nu mai vreau, să nu mai pot rămâne-aici, mă duc la loc, la timp, la mod, mă nalţ încet, încet, încet/ - ştiu că sunt singurul poet care-a (de)scris pământul tot şi cerul tot (!) (!) a fost adânc pe sus, a fost înalt pe jos cuvântul meu prea(ne)milos, (prea)credincios - mi-a arătat cum să nu cad/ nici din rotund, nici din pătrat, cum să rămân sclav de candori şi majestos (!) (!) cuvântul meu - cel de la voi şi pentru voi, prieten bun şi blând în ...

Regretul meu este egal cu părerea de rău a anului care se duce. E o năstruşnicie normală această ducere. Unii oameni se distrează. Unii oameni plâng. Eu mă visez balastieră din care muşcă lopata şi târnăcopul. Îmi visez şi toţi prietenii din care muşcă gloria şi nebunia. Mă visez desenând cercuri pe nisipul memoriei. Visez şi o iubire, de viteza căreia depinde viaţa-mi de balastieră, viaţa mea de piatră... noli tangere!... noli tangere!... Oho! M-am lăsat de scris p ...

!era cât pe ce să se întâmple. însă nu m-a luat.ce părere de rău şi ce condamnare-n păcat.ce limpede se vede că nu am ştiut ce să fac.ce limpede se aude fluierul (resemnării) de fag.regret că nu am avut fluier de soc sau de os.regret că m-am luat la trântă cu făt-frumoscând zmeul se tăvălea de râs pe picioare de plaişi tu aşteptai până acolo. până atunci aşteptai!!cică numai fluierul de os (ori fluierul de soc)poate trece cuvântul pentru care mă rogsă nu plece. ...

E de-o vârstă cu mine, învaţă (?) la un liceu teoretic din târgul Bârladului, m-a îmbrobodit să cred că-i aleasa mea pe viaţă şi pe moarte...şi o cheamă Agripina. Pe mine mă cheamă mama la colţul de nord-est al casei noastre cu cer la uşă şi-mi spune clar la urechea cealaltă: „Nu mai fi naiv şi nu mai umbla după himera din Miroasa! Tu alergi după fusta ei scurtă, iar ea se ţine cu mâinile-amândouă de tămâiosul lui Mitică Şoarece, Brebenel, un derbedeu repetent ...

Mă uit în urmă...şi îmi pare înainte, mai înainte de-a fi spus: am început călătoria înapoi, printre cuvinte, când Necuprinsul era punct şi surdomut!   Mă uit în urmă...tocmai când prima lumină muşca din bezna unui alt fel de sfârşit şi Cunoscutul se grăbea încet, să vină necunoscut la umbra primului chibrit!   Apoi, încet, foarte încet, încet ca Timpul, scâncind şi el în Spaţiul gol şi punct dum-dum, am început să mă grăbesc, să fac Olimpul, să am de u ...

Un tăciune şi-un cărbune:/ Afrodito, ieşi din mare!...floarea-soarelui apune,/ floarea-soarelui răsare!Ieşi din mare cât mai ţine/ vremea asta foarte bună:azi şi mâine, oare cine/ mai urmează să apună?Niciodată nu se ştie/ cine (azi) va să răsară:sângele în păpădie/ stă să-ngheţe şi să moară,stă să moară cântu-n liră,/ cri(cuirea)-n greieri carebat în poartă şi se miră.../ mi se suie pe picioare!...Cine vine să întrebe/ de Orpheus ce mai face?Hades număr� ...

Moartea mea n-are cum să fie egală cu moartea lui Socrate. Nici a ta n-are cum să fie egală cu moartea mea, adică nici cu a lui Socrate. Morţile noastre sunt deosebite. Morţile tuturor nu se aseamănă, nu sunt egale. Aparent, cred că oamenii caută consolare în ideea/gândul că moartea lui este echivalentă cu moartea ei, că toţi suntem o apă şi-un pământ în faţa cestei dimensiuni reprezentate în infinite ipostaze, tonuri, persoane şi personaje, culori şi sensuri...Sigur c� ...